Elogiu Porcului

(Sursa)

OUP (adecă Oxford University Press), editură de prestigiu și de referință, a hotărât să nu se mai facă referiri apreciative la adresa Porcului, fiindcă astfel ar jigni, chipurile, musulmanii și evreii (pe evrei cred că i-au adăugat numai să nu pară că măsura e cu dedicație specială).

Cum rămâne însă cu jignirea Porcului nostru… aproape național? Trebuie răzbunat sărmanul, fiindcă mult bine ne-a făcut.

Cum am putea uita că el adună, în fiecare an, familii întregi de români laolaltă la tradiționala „pomană a porcului” (aka „balul porului”, „diznotor” etc.)? Tot certat să fii cu frații și părinții, n-ai voie să ratezi, de ignat, un eveniment anual fără pereche.

Cum am putea neglija faptul că porcul îi ajuta pe românii noștri să traverseze iarna și să prindă la inimă vara, pe vremea recoltelor? Cârnați afumați, cârnați prăjiți în untură, șunci afumate, slănină afumată sau cu boia, costițe, răcituri (aspic), fasole cu ciolan și multe alte meniuri grase i se datorează toate Porcului.

El ducea greul mâncărurilor sățioase de-a lungul unui an întreg. Prăjelile în grăsimea lui se făceau (că ulei se găsea greu). Șnițele din ce să faci ca să te prezinți onorabil la vreun bairam familial? Sau ce te scotea mai bine în evidență decât un purcel la proțap sau la tavă?

Ar fi nedrept să uităm că nunțile trebuiau pregătite inclusiv în funcție de existența Porcului. Data nunții trebuia fixată, dacă era posibil, astfel încât să coincidă cu perioada în care masa corporală a Porcului atingea un nivel ce să poată satisface necesarul de hrană pentru numărul estimat de nuntași. Era socotită o nechibzuință să te gândești la nuntă fără să iei în calcul Porcul.

Porcul era și un prilej de socializare. Căci nimeni nu taie porcul singur, ci își cheamă vecinii. Iar dacă sacrificarea ritualică se întâmpla la scara blocului, toată lumea simțea mirosul de șorici pârjoliți și își dedulcea măcar nările cu mireasma îmbietoare. Prin Ardeal încă se mai practică obiceiul de a trimite vecinilor mostre (coștolău) de caltaboș, cârnaț și toroș, în amintirea Porcului defunct.

Porcul era și un furnizor de statut, căci nu oricine se putea lăuda cu renumele de crescător al unor rase căutate. Cei care reușeau să facă rost de un soi râvnit puneau pe picioare o mică afacere și vindeau direct din coteț, fără să mai fie nevoiți să umble pe la târgurile de profil. Ca să nu mai spunem că, dacă nu dădea năpasta să se îmbolnăvească și să rămână costeliv din pricini clare, Porcul gras era mândria gospodăriei, semnul prosperității și al iscusinței proprietarului. Misarășii nu se puteau abține să nu facă comparații între porcii sătenilor.

Dar să ne amintim și cum jinduiau românii la Porcul ideal, care lipsea adesea din magazinele alimentare comuniste. Cât de deprimante erau galantarele goale din care se putea lua numai parizer, salam cu soia și cremvurști… Cum arătau pateurile cu pete mari de… altceva decât ficat de porc…

Chiar dacă acum nu mai e la modă, ba chiar a căzut în dizgrație, câte țesuturi adipoase va fi hrănit de-a lungul anilor, ajutându-i pe beneficiarii lor să se căptușească împotriva frigului? În câte situații a salvat onoarea familiei și a lăsat o bună impresie comunității? Doar pentru că a venit moda vegană, n-ar trebui să i se tăgăduiască Porcului toate meritele câștigate odinioară.

Are el și defecte, nu-i vorbă. O fi responsabil și de colesterol și de stenoze, însă cine-i fără de păcat? Nici puiul, nici peștele, nici vita. Nici măcar verdețurile nu mai sunt ce-au fost odată.

Iar dacă tovarășii ăștia corecți politic insistă că Porcul este ofensator, putem, pentru compensare, să aducem un elogiu oilor (că doar suntem mioritici), vacilor (sfinte sau întinate), măgarilor (capabili sau nu de exprimare articulată), cailor (chiar și celor verzi) etc.

Dar să nu ne spună să nu mai apreciem Porcul. Nici să nu îl jignească, fiindcă la noi, practic, face parte din… familie.

https://drezina.wordpress.com/2015/01/21/elogiu-porcului/