Salutari din Valea Jiului - Vulcan - destin de la regi, la colonii miniere (Video)

realizator Genu Tutu - Art Studio Petrosani

Sursa: http://www.dailymotion.com/televiziuneaparang

Povestea neştiută a marelui dezastru din Mina Lupeni: cum au murit 33 de mineri români, cehi, germani şi ruşi în 1944

Detalii mai puţin cunoscute despre unul dintre marile dezastre petrecute în minele din Valea Jiului au fost păstrate în Arhivele Judeţului Hunedoara. Note informative secrete din mai 1944 dezvăluie amănunte despre tragedia petrecută la Mina Lupeni, soldată cu 33 de morţi.
 
Istoria Minei Lupeni a fost marcată de numeroase tragedii. Una dintre cele mai cumplite s-a petrecut în mai 1944 şi s-a soldat cu 33 de morţi. Detalii mai puţin cunoscute despre dezastrul din subteranele exploatării au fost păstrate în Arhivele Judeţului Hunedoara.

Accidentul s-a petrecut în 3 mai 1944, la ora 19:00. „La Sectorul I al minei, unde conduce exploatarea inginerul Dula Aurel, în Stratul 3, era un abataj unde trebuia să se execute lucrări de prăbuşire – pentru continuarea exploatării  şi cum în ziua de 2 mai a.c. răpirea stâlpilor de fier era efactuată, rămâneau armătura ajutătoare şi stâlpii de lemn care nu se puteau răpi cu securea, abatajul fiind înclinat şi scund.

 Pentru prevenirea accidentelor, prăbuşirea trebuia să se facă prin împuşcarea stâlpilor de lemn. Cu executarea acestor lucrări a fost însărcinat maestrul artificier Suba Alexandru şi artificierul Ardelean Nicolae, precum şi echipele formate din cei 33 de mineri. Supraveghetor al lucrării era minerul artificier Radu Aron. Lucrările s-au efectuat în noapte ade 2 spre 3 mai, de la ora 22 la ora 6 a.m.
Artificierul Ardelean Nicolae a făcut găuri în 36 de stâlpi pe care i-a încărcat cu explozibil. Cu ocazia aprinderii, gazul metan ce se afla probabil într-o pungă a produs explozia care a cauzat moartea celor 33 de mineri ce se aflau în abataj”, arăta o notă informativă a Comisariatului de Poliţie Lupeni, adresată Biroului de Siguranţă al Poliţiei din Deva

Artificierul Nicolae Ardelean a fost găsit vinovat de moartea celor 33 de ortaci, pentru că a executat aprinderea fără ca înainte să îi scoată din abataj pe mineri. Şi ceilalţi doi artificieri care supravegheau lucrarea au fost găsiţi vinovaţi, din aceleaşi motive şi pentru faptul că l-au lăsat singur pe Nicolae Ardelean să se ocupe de operaţiunea de prăbuşire a abatajului. 
„Explozia ce s-a produs a cauzat moartea a 33 de mineri, dintre care 23 de români, şase cehi, un german şi trei prizonieri ruşi. Toţi au fost găsiţi morţi din cauza intoxicaţiei, în abataj. Înmormântarea lor a avut loc în 5 mai, cu un fast deosebit, la care au participat delegaţii mai multor autorităţi şi un public de circa 5 – 6.000 de persoane”, se arăta în raportul Poliţiei. Anchetatorii au concluzionat că explozia mortală a fost cauzată de acumularea de gaz metan, nefiind vorba de un act de sabotaj.

Dezastrul din Valea Jiului

Accidentul care a făcut cele mai multe victime în Lupeni s-a petrecut în  27 aprilie 1922, la ora 12.30, în Mina Aurelia. O explozie provocată în mina de cărbune a dus la moartea a 82 de mineri şi rănirea altor 14 oameni, dintre cei circa 100 de oameni care intraseră în acea dimineaţă în şut. Tragedia a fost cauzată de acumularea de gaz metan în subteran, în galeriile care nu erau ventilate corespunzător. Cele mai multe dintre trupurile scoase ulterior din mină erau de nerecunoscut.

„La casa de morţi unde să strâng toate cadavrele aceste arse pentru a fi apoi îngrijite şi aşezate în copârşeie erau 57 de cadavre care se puteau deosebi că sunt cadavre de om, însă 25, care se spunea că încă sunt cadavre, nu erau decât neşte grămezi de carne înşirată, pe neşte paie. Mai erau şi cadavre care se puteau recunoaşte cine este după locul unde au fost găsite la lucru, şi după câte o cruciuliţă pe care o aveau la gât.
 Aşa mai departe, vizitând încă în noaptea aceea tot spitalul şi casele de morţi, m-am îngrozit de cele văzute”, relata în mai 1922, ziarul Minerul (Marian Boboc, volumul Prăvălia cu Istorii). Redactorii ziarului dezvăluiau la acea vreme că minerii se plângeau şefilor lor că simţeau miros puternic de gaze în galerii, şi că nu aveau instrumente prin care să verifice concentraţia gazului metan. Conducerea minei nu luase însă măsuri pentru siguranţa ortacilor

Tragedia din 1917 – 57 de morţi

Al doilea mare dezastru din istoria Minei Lupeni s-a petrecut în 19 octombrie 1917, la Mina Elena şi s-a soldat cu 57 de morţi. Petru Mihăilă, fost angajat al exploatării şi lider al minerilor în perioada interbelică, devenit politician, relata în memoriile sale despre tragedia din 1917. „Explozia a fost aşa de puternică, că majoritatea celor căzuţi au fost sfărâmaţi în bucăţi, de nu s-au putut recunoaşte, numele lor s-au ştiut din registrul de mină, fiindcă se ştia cine la ce locuri de muncă muncea. 
Explozia a fost la acel loc de muncă unde munceam şi eu, însă în aceea zi eu n-am mers la lucru, fiindcă nu aveam cu ce mă încălţa şi am mers la magazia societăţii să primesc bocanci. Însă, la orele 2, când am auzit că a fost explozie, am fugit de acasă la mină şi am stat în mină 24 ore în continuu, până ce am găsit şi scos la suprafaţă toate corpurile preschimbate şi sfărâmate ale tovarăşilor căzuţi în câmpul muncii.
 Când am sosit la suprafaţă, am găsit la gura minei armată, muncitori particulari, femei şi copii plângând şi ţipând în aşa fel, că m-am emoţionat şi am plecat să intru în mină din nou, să nu mai aud şi să nu mai văd ce se petrece. Însă cu mine era un domn, ing. Huszti, şeful minei, care plângea şi el, şi nu m-a lăsat să mă reîntorc în mină”, scria Petru Mihăilă.

Cronologia tragediilor petrecute în Mina Lupeni în secolul XX

1912, Mina Sud Lupeni - 4 morţi 1917, 19 octombrie, Mina Elena (Lupeni) - 57 de morţi; 1920, 13 Ianuarie. Puţul Clara (Lupeni) - 3 morţi; 1922, Mina Ştefan (Lupeni) - 1 mort; 1922, 27 Aprilie, Catastrofa din Mina Aurelia, Lupeni, 82 de morţi; 1929, Mina Victoria Lupeni - 1 mort; 1944, 3 Mai. Mina Lupeni - 33 morţi; 1953, Mina Lupeni - 3 morţi; 1955, Mina Lupeni - 9 morţi; 1956, Mina Lupeni - 12 morţi; 1956, Mina Lupeni - 9 morţi; 1992, ianuarie, Mina Lupeni, doi morţi 1993, februarie, trei morţi, surpare.

Citeste mai mult: adev.ro/orsr6g

Iadul prizonierilor sovietici din lagărul Văii Jiului: „Ocnaşi condamnaţi fără drept de a murmura, păreau fiinţe îndobitocite ce arătau o durere mută”

Mărturii rare despre calvarul prizonierilor sovietici din lagărele Văii Jiului, în vremea celui De-al Doilea Război Mondial, au fost păstrate la Arhive. Una dintre cele mai înfiorătoare datează din iarna anului 1942 şi spune povestea sutelor de prizonieri aduşi în Petroşani, pentru a lucra în minele de cărbune.

În anii Celui De-al Doilea Război Mondial, peste 5.000 de prizonieri sovietici, majoritatea aduşi din Germania, au fost deţinuţi în lagărle de muncă din Valea Jiului, care au funcţionat între anii 1941 şi 1944.

În primii doi ani de la înfiinţarea acestora, condiţiile în care au fost ţinuţi prizonierii au fost crâncene, potrivit unor rapoarte păstrate la Arhivele Naţionale din Judeţul Hunedoara. Un astfel de document, întocmit în urma unei inspecţii efectuate de Constantin Doraş, comandantul militar al Regiunii Miniere Petroşani, oferea detalii neobişnuite despre soarta celor peste 500 de sovietici din sublagărul de la Petroşani.

Durerea prizonierilor 
Inspecţia a avut loc în taberele de prizonieri din Petroşani şi Petrila, în ziâlele de 7 şi 8 decembrie 1942, iar în 9 decembrie 1942, comandantul militar al Regiunii Miniere Petroşani, a prezentat raportul către Direcţiunea Minelor Petroşani.

„În Lagărul de prizonieri din Petroşani: Sesizat de dl. Ing. Insp. Mărdărăscu că la Lagărul de prizonieri Petroşani s-ar fi comis oarecari nereguli, săvârşite de către plutonierul Grăjdeanu, comandantul gărzii, şi ostaşii din gardă, am inspectat acest lagăr în seara zilei de 7 decembrie a. c. fiind însoţit de dl. Ing. Insp. Mărdărăscu şi de comandantul Stănescu Petre, comandantul militar al A.C.P.- ului.

Constatări: Prizonierii care se aflau în tabără erau la masă. Lipsea plutonierul Grăjdeanu, care ni s-a raportat că este la locuinţa sa. Prizonierii, fără niciun fel de comandă şi control, primeau masa de la bucătar şi apoi îşi căutau fiecare loc la masă şi îl ocupa acel care putea.

O dezordine, o murdărie şi un miros de neînchipuit. Feţele prizonierilor arătau o durere mută, dând un aspect de ocnaşi condamnaţi fără drept de a murmura, păreau nişte fiinţe îndobitocite. Deşi în sala de mese era cald, totuşi prizonierii erau îmbrăcaţi cu mantale, cojoace etc., netunşi şi nebărbieriţi, murdari, în saboţi sau cu bocanci scorjiţi, cu pantaloni zdrenţe, mulţi fără cămaşă, un adevărat iad de oameni condamnaţi. Neîncrezători şi timizi, la început, ne priveau cu îndoială şi neîncredere. Le-am explicat scopul pentru care am venit între ei şi le-am cerut să raporteze fără teamă dacă au avut vreo nemulţumire, dacă li s-au luat din drepturile lor bani, hrană, efecte, dacă au fost bătuţi etc.”, se arăta în 

Abuzurile din lagăr În urma inspecţiei şi a mărturiilor prizonierilor, şefii din dispozitivul de gardă al lagărului au fost trimişi în faţa Curţii Marţiale.

„A trebuit ca toţi cei prezenţi să le explicăm prin cuvinte calde şi că scopul venirii noastre între ei este să le facem dreptate şi să-i ascultăm. După două ore şi jumătate am constatat că printre prizonierii acestui lagăr s-au comis o serie de abuzuri din partea soldaţilor din gardă şi a plutonierului comandantul gărzii, care nu pot fi tolerate: furturi, însuşirea efectelor prizonierilor, plata cu bani a hranei suplimentare, bătăi etc. Contra celor vinovaţi am dispus să fie făcute cercetări şi să fie traduşi în faţa Curţii Marţiale. Dl. Ing. Mărdărăcu, sisizat depre aceste stări de lucruri încă de câteva zile, a dispus ca în funcţia de intendant să fie numit un altul, care să fie un om de încredere, cinstit şi cu suflet creştinesc. Ajutorul intendantului a şi fost schimbat, cu Scurtu Ilie, om de încredere şi cnstit, iar în curând va fi schimbat şi intendantul. Printre măsurile pe care le-a luat dl. Ing. Insp. Mărdărăscu sunt o serie de îmbunătăţiri ca: înfiinţarea de ateliere de croitorie, cizmărie, îmbunătăţirea hranei, dându-li-se de cinci ori pe săptămână carne şi suplimente pentru cei care sunt supuşi la munci grele şi curăţirea localurilor care sunt într-o stare de promiscuitate echivalentă cu aceea a unei închisori. S-a intervenit, de asemenea, la Lagărul de prizonieri Nr. 9 Vulcan, pentru a li se trimite cămăşi, bocanci şi alte efecte în limita disponibilului. Felul cum înţelege dl. Ing. Insp. Mărdărăscu să organizeze şi să supravegheze conducerea acestei tabere, am credinţa că în cel mai scurt timp aceasta va fi dată ca model, iar prizonierii îşi vor recăpăta încrederea în noi şi îşi vor reconstitui credinţa în cruce şi în Dumnezeu”, se arată în raport.

Soldaţi neinstruiţi 

A doua zi dimineaţa, comandantul militar a inspectat Lagărul de prizonieri din Petrila, unde situaţia prizonierilor era mai fericită decât a camarazilor lor din oraşul vecin. Soldaţii care se ocupau de supravegherea lor erau, în schimb, într-o stare deplorabilă.

„În interiorul taberei câteva umbre de prizonieri se furişau de la o baracă la alta. Ne-am oprit în mijlocul curţii şi am privit acest spectacol trist. Niciun gradat, niciun soldat. După un timp mi s-a prezentat un sergent cu căciula în cap, într-o ţinută detestabilă, fără niciun fel de educaţie ostăşească, roşu la faţă şi gras, din cauza mâncării bune pe care o primeşte de la tabără şi din cauza lispei de griji şi de răspundere. N-a putut să-mi dea nicio relaţie deoarece nu avea niciun consemn precis asupra atribuţiunile ce le are ca şi comandant de gardă. Deci garda de la tabără Perila este neorganizată şi necontrolată de organele militare respective. Am ordonat să se adune oamenii din gardă şi cu toată ruşinea am constatat că ţinuta lor era aproape ca a a prizonierilor şi nu aveau niciun fel de instrucţie, nu ştiau să mânuiască măcar arma, nici să ia poziţia de repaos: un spectacol foarte trist dat în faţa prizonierilor ruşi”, arăta raportul comandantului militar.

Pâine coaptă bine şi mălai 

Şeful Comandamentului militar al regiunii a rămas însă mulţumit de modul în care prizonierii sunt hrăniţi.

„Am inspectat bucătăria, unde am găsit vreo 14 prizonieri care curăţau cartofi. Un bucătar rus ne-a dat raportul în limba română şi explicaiuni asupra modului cum primesc şi distribuie hrana. Intendantul însărcinat cu aprovizionarea nu era prezent, fiind în oraş pentru a procura cele necesare mesei prizonierilor. Toate lămuririle privind modul de organizare mi s-au dat de dl. Ing. Insp. Popovici, cu care ocazie am constatat că domnia sa pune un deosebit suflet şi multă grijă pentru hrana prizonierilor şi pentru sănătatea lor, îmbrăcăminte şi cazare. Am inspectat bucătăria unde am constatat o perfectă rânduială şi o ordine ce poate fi exemplificată şi celorlalte tabere. Pâinea de calitate foarte bună, în greutate regulamentară, bine coaptă şi cu un gust foarte plăcut. În loc de mămăligă s-a făcut mălaiul foarte gustos. Recomand tuturor taberelor să înlocuiască mămăliga cu mălaiul, mai ales că aceasta este şi cerinţa prizonierilor. Am adunat toţi prizonierii veniţi de la lucru şi care se aflau în tabără. Şi aici este lipsă de educare a spiritului. Vina n-o poartă nimeni. Cei câţiva soldaţi aflaţi în gardă nu sunt răsplătiţi sub niciun raport a face educaţie acestor oameni care au uitat familia şi pe Dumnezeu. Este necesar ca la efectivul de circa 500 de prizonieri pe care îl are această tabără, să fie un ofiţer necesar atât pentru supravegherea şi controlul lor, cât şi pentru educaţie şi reînvierea spiritului lor uitat şi părăsit. Din cele constatate cu dl. Ing. Insp. Popovici, am constatat că domnia sa urmăreşte în a-şi face un punct de onoare din programul ce şi l-a întocmit, program ce urmăreşte o schimbare totală a situaţiei care se găseşte în prezent”, informa Constantin Doraş, comandantul militar al Regiunii Miniere Petroşani.

Acelaşi comandant a vizitat în 5 decembrie 1942 şi Lagărul din Vulcan, unde a descoperit o situaţie bună a prizonierilor, ordine şi curăţenie. De asemenea, a asistat la oslujbă religioasă ţinută de un preot român, secondat de un sovietic şi a constatat că în lagăr se aflau doi medici evrei, care aveau grijă de ceilalţi prizonieri.

Citeste mai mult: adev.ro/ootb40

Momârlanii, populația refuzată de dicționare

Și-au transformat porecla în nume și trăiesc după reguli ancestrale. Își îngroapă încă morții în grădină, ca să fie mai aproape de sufletul și locul de veci al decedatului, iar pentru ei proprietatea este sfântă. Îi definește un singur cuvânt: momârlanii, populația băștinașă din Valea Jiului, pentru care nu e încă loc în dicționare.

La început se numeau jieni, dar în timpul ocupației austro-ungare au căpătat porecla de momârlani. Și așa le-a rămas numele. Sunt mândri de el, chiar dacă le-a fost dat de „barabe”, adică venetici pentru cei neobișnuiți cu regionalismele din această zonă a țării.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, „momârlan” este desemnat încă drept un „om prost, necioplit, bădăran”. Și asta a și însemnat la început, dar chiar și oamenii locului din Valea Jiului au uitat de mult de vechea denumire de jieni, care desemna populația dintre Jii.

Practic, austro-ungarii le-au spus „maratvanyi”, ceea ce înseamnă „rămășiță, resturi”, dar dacă la început se supărau când cineva îi striga după „poreclă”, acum își umflă pieptul cu mândrie când spun că sunt „momârlani”, urmașii direcți ai dacilor liberi.

„Cu momârlanii să vă spui cum e. Când a fost cu austro-ungarii și au venit multe barabe, cum le spunem noi celor care sunt veniți din altă parte, ne-au dat o denumire ungurească nouă, băștinașilor, dar, ca să fie așa, mai românește, ne-au zis momârlani. La început ni se spunea jieni, că suntem de pe Jii, și pe urmă momârlani. Când au venit ungurii, bărbații erau tunși așa, cu castronul în cap, și purtau mustețe, și au zis că-s mai urâți… Şi probabil din cauza aia ni s-a spus așa. Ne-au zis în batjocură așa, ziceai că ne batjocoresc, dar acum toată lumea știe de momârlani, nimeni nu mai zice jieni. Acum, că am ieșit în lume, ne este mai ușor să trecem peste faptul că eram batjocoriți. Dar la început nu ne cădea bine. Dacă ziceai la unul că e momârlan, venea după tine cu o boată și-ți lungea vreo câteva pe spate de nu știai cum te cheamă. Le era ciudă când le ziceai momârlani. Ei, acuma nu. Le place”, povestește, în dulcele grai momârlănesc, Lucreția Marinesc, pentru care păstrarea tradițiilor este literă de lege.

Cu mortul în grădină

Încet-încet, s-au întrepătruns cu „barabele” și au apărut chiar și căsătorii mixte, chiar dacă timid, dar totul până la obiceiuri. Pentru momârlani, mortul se plânge în continuare acasă și se îngroapă tot în grădină, așa încât în orice moment să poată avea cineva grijă de mormântul celui drag trecut în lumea umbrelor.

„Așa ne place nouă. Să fim aproape de cei dragi. La cimitir nu e timp mereu să te duci, că e departe. Așa, în curte pun flori, îl îngrijești”, explică Lucreția Marinesc. Iar mama ei, Nistora Marinesc, o femeie de 82 de ani cu un spirit extrem de tânăr, adaugă: „La cimitir îți ia bani. Așa, fiecare în grădina lui. Poate unul e mai lipsit, nu are bani pentru locul de veci. Dar așa, fiecare dintre momârlani are grădina lui. Oamenii veniți din alte părți, săracii, se îngroapă la cimitir”.

Legenda movilelor

Şi tot legat de momârlani, DEX-ul mai păstrează o denumire: moviliță de pământ făcută de râme, ori mănunchi de paie sau de zdrențe care se pune ca semn de hotar sau ca sperietoare pe un teren cultivat.

Iar oamenii locului spun că există un dram de adevăr în această privință. De fapt, cu această zonă sunt  asociate „momâile” care împânzesc dealurile și munții, despre care unii spun că ar exista de pe timpul dacilor. Localnicii spun că, deși nu există o datare strictă a lor, momâile sau gomilele, cum se mai numesc, sunt niște ridicături de pământ sau pietre care stabilesc granițele fie între munți, fie între locurile de pășunat.

Lucru de înțeles, fiindcă, pentru oamenii locului, pământul, sau, mai bine spus, apartenența la un anume loc este sfântă. Bătrânii vorbesc despre încăierări sângeroase și chiar despre omoruri comise cu ani și ani în urmă, când momârlanii erau atât de încrâncenați, încât căsătoriile nu se făceau nici măcar între sate, ci totul rămânea între granițele imaginare ale aceleiași comunități.

Şi tot despre momârlani s-a mai spus că, la început,  ar fi locuit în peșteri sau bordeie săpate în pământ, dar resping categoric această legendă și se mândresc cu faptul că sunt oameni gospodari, crescători de animale, în special de oi.

Sunt oameni mândri și hotărâți, iar la ei o vorbă odată spusă nu mai poate fi luată înapoi. Au trecut prin toate, s-au adaptat, dar încă într-o lume a lor, aproape închisă pentru „barabe”.

Portul care-i diferențiază de barabe

De fapt, în satul tradițional, momârlanii își produceau cam toate cele necesare traiului în propria gospodărie, dependența de oraș fiind aproape inexistentă. Alimentele și îmbrăcămintea erau făcute chiar în gospodărie, iar în satele vechi era cam tot ceea ce trebuie, inclusiv ateliere de tâmplărie, fierărie și cojocărie. Existau și cazuri în care un om le știa pe toate, de la păstorit la potcovit sau de la construcția de case la medicină empirică, de exemplu.

Chiar și astăzi, momârlanii reușesc să-și păstreze tradițiile, în ciuda faptului că lumea în jurul lor se schimbă. Chiar și acum, femei și bărbați deopotrivă coboară cu laptele agale, printre mașini, călare pe un mândru cal, cu desaga în spate. Iar casele lor sunt construite, în general, pe dealuri cât mai înalte sau cât mai greu accesibile, locuri izolate unde nu trebuie să ajungă oricine.

Şi țin cu sfințenie la portul lor tradițional, un amănunt extrem de important care îi diferențiază de cei care au venit pe pământurile lor. Un port transmis din moși-strămoși și pe care fiecare familie îl ține la loc de cinste. Costume vechi poate de 100 de ani, pentru că, din păcate, acum codanele nu mai cos nici ițari și nici cămăși, și pe care tinerii îl îmbracă din ce în ce mai rar.

Bătrânii se tem însă că tradiția nu va fi dusă mai departe de cei tineri, care au dat deja ițarii pe straie tradiționale și calul pe mai mulți cai-putere.

„Noi încă mai păstrăm tradițiile, dar generațiile astea care vin din urmă nu prea. Deci generația care vine după mine… nimic. Nici costume, nici tradiții. Numai dacă reușim să ne implicăm mult să păstrăm tradiția, că de asta am făcut și filmări, pentru că orișiunde în lume ne putem mândri, pentru că sunt rădăcinile noastre, de care nu ne putem lipsi. De acolo ne tragem. Trebuie să le păstrăm cu sfințenie, cum le-au păstrat și bătrânii noștri” – Lucreția Marinesc.

Muzeul din curtea momârlanilor

La păstrarea tradițiilor s-au gândit Petru Gălățan și Lucreția Marinesc când au transformat vechea casă bătrânească într-un muzeu al portului popular și al tradițiilor momârlănești. O promisiune făcută mamei adoptive a bărbatului s-a transformat într-un muzeu unic, ce găzduiește piese de o valoare inestimabilă. O colecție impresionantă, care vorbește despre momârlani și care i-a impresionat pe străinii ce au vizitat-o.

„Bărbatul meu este înfiat aici, la căsuța aceasta, de o mătușă. Când s-a îmbolnăvit, mătușa a zis că, după ce n-o mai fi ea, căsuța ei o să fie stricată și se alege praful din ea. Atunci i-am spus nu numai că nu o să o stric, dar fac și un muzeu. O să adun tot felul de costume, de obiecte, cu ce vă foloseață în timp” – Lucreția Marinesc. Şi așa a și fost. Colecția a fost adunată într-o casă bătrânească ce ar putea oricând să fie expusă la un muzeu al satului, pentru că are peste 100 de ani, Muzeul găzduiește vechi costume populare, dar și unelte folosite în gospodărie sau în activitățile agricole și de creștere a animalelor.

„De șase ani, de când am amenajat muzeul, am început să adun obiecte, să cumpăr, că nu mi le dă nimeni degeaba, cum am putut ca să pot să le strâng. Le-am păstrat ca și cum ar fi într-o ladă de zestre. Numai costume populare am 80, dar nu le-am expus pe toate, pentru că nu am avut loc. E, de fapt, mai mult o expoziție decât un muzeu. Dar aș vrea să mă extind”, mai spune gazda noastră, care la început nu a fost înțeleasă nici de vecinii de la care cumpăra obiectele vechi ce urmau să fie expuse.

Abia când proiectul a prins contur, momârlanii și-au dat seama că cineva le va duce tradiția mai departe, măcar și numai expusă într-un muzeu amenajat într-o veche casă bătrânească.

Autor: Carmen Cosman

http://anonimus.ro/

MĂCELUL DIN 1929. POVESTEA CELEI MAI SÂNGEROASE GREVE DIN ISTORIA VĂII JIULUI

Cele mai cumplite acţiuni de protest din Valea Jiului au avut loc în 1929, în Lupeni. Greva minerilor nemulţumiţi de condiţiile de lucru şi de salariile mici a fost stinsă în urma unor represalii crunte, în timpul cărora peste 20 de oameni au murit şi un număr impresionant de mineri, peste 200, au fost răniţi. Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională, iar jurnaliştii marilor ziare din Statele Unite ofereau descrieri oripilante ale „vânătorii de oameni” care a urmat protestelor.

La sfârşitul anilor 1920, Valea Jiului era unul dintre centrele industriale strategice pentru economia ţării, iar exploatările carbonifere conduse de societăţile din Lupeni şi Petroşani erau profitabile pentru statul român şi pentru conducerea lor. Mai puţin mulţumiţi erau miile de mineri care munceau în subteran. Cei mai mulţi trăiau într-o stare de sărăcie cruntă, potrivit relatărilor acelor vremuri, aveau familii numeroase şi salarii mici, iar condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea erau precare.

Sărăcia şi nesiguranţa din Valea Jiului

În ultimii ani, în minele din Valea Jiului avuseseră loc mai multe tragedii colective. Cea mai mare dintre ele s-a petrecut în Mina Aurelia din Lupeni, în 1922, când în urma unei explozii petrecute în subteran 82 de oameni au murit. „La casa de morţi unde se strâng toate cadavrele aceste arse pentru a fi apoi îngrijite şi aşezate în copârşeie erau 57 de cadavre care se puteau deosebi că sunt cadavre de om, însă 25, care se spunea că încă sunt cadavre, nu erau decât neşte grămezi de carne înşirată, pe neşte paie. Mai erau şi cadavre care se puteau recunoaşte cine este după locul unde au fost găsite la lucru, şi după câte o cruciuliţă pe care o aveau la gât. Aşa mai departe, vizitând încă în noaptea aceea tot spitalul şi casele de morţi, m-am îngrozit de cele văzute”, relatau reporterii de la ziarul Munca, despre explozia din 1922.

Şapte ani mai târziu, condiţiile de muncă şi riscurile la care erau supuşi minerii care munceau în subteran nu se schimbaseră. Negocierile dintre reprezentanţii minerilor şi patronat au eşuat, iar în 1929, prevederile contractului colectiv de muncă al minerilor au făcut obiectul unui dosar dezbătul timp de mai multe luni în instanţa Tribunalului Deva, fără însă a se ajunge la o înţelegere între cele două părţi.

Greva inevitabilă

Minerii cereau ca ziua de lucru să fie de opt ore, iar salariile să fie majorate cu 40 la sută, pentru cei care lucrau în puţuri şi în focuri, solicitau, de asemenea, ca angajaţii să fie aprovizionaţi cu bocanci, alimente şi echipamente noi, iar minorii să nu mai fie trimişi să muncească în subteran. „Cei 30.000 de robi din Valea Jiului ce scormonesc adâncurile pământului nu vor să mai rabde mizeriile. Peste puţină vreme ei vor porni la luptă pentru cucerirea revendicărilor lor. Spiritul de solidaritate şi de luptă al robilor din Valea Jiului va face să tremure întreaga burghezie şi social-democraţie. Muncitorimea trebuie să ştie că numai prin lupta lor vor putea impune revendicările lor. Altfel nu”, era prefaţat conflictul de muncă din august 1929, potrivit publicaţiei Viaţa Muncitoare, din martie 1929. În primele zile din luna august 1929, au avut loc mai multe acţiuni de protest în Valea Jiului, însă greva generală a izbucnit în dimineaţa de 5 august, în Lupeni, pe fondul tensiunilor tot mai mari dintre sindicate şi reprezentanţii patronatelor, cei care nu acceptau revenidcările minerilor.

Starea de asediu

Ortacii de la minele Ileana, Victoria, Aurelia, Ştefan şi Carolina au refuzat să intre în subteran şi s-au îndreptat spre centrul oraşului Lupeni. Minerii au ocupat apoi Uzina electrică din localitate, iar activitatea ei a fost oprită. „Autorităţile din Valea Jiului raportează că ieri, 5 august, orele 8, muncitorii de la mina Elena din Lupeni au refuzat să intre la lucru declarând grevă. La orele 8 şi 9, s-au asociat la grevă muncitorii de la minele Carolina şi Ştefan. Se găsesc în grevă la Lupeni 3.800 de muncitori, rămânând la lucru numai cei din ateliere, care se crede că se vor solidariza la această mişcare. Dl. prefect al judeţului a sosit în localitate pentru măsurile dictate de împrejurări. D-sa, tratând cu muncitorii, n-a putut ajunge la nici un rezultat şi a cerut ajutor militar din Deva. Muncitorii au oprit funcţionarea uzinei electrice, ceea ce împiedică ieşirea din mină a o parte din muncitori aflaţi astfel în pericolul de a fi inundaţi şi asfixiaţi de gaze în urma încetării funcţionării a pompelor. Muncitorii din minele Vulcan, Petroşani, Petrila şi Aninoasa au intrat regulat la lucru. La faţa locului au sosit dl. prim-procuror şi judecător de instrucţie de la Tribunalul Deva. Localitatea Lupeni, fiind complet în întuneric, s-a aşteptat până astăzi 6 August, ora 5:30, când dl. prim-procuror, făcând somaţiile legale, muncitorii n-au voit să cedeze localul uzinelor, trăgând focuri asupra soldaţilor şi rănind un soldat grănicer şi un jandarm. Mulţimea nevoind să execute somaţiile primului procuror, s-a tras o salvă în soldaţi, în urma căreia au fost omorâţi muncitori şi alţii răniţi. Dl. prefect al judeţului a cerut întăriri militare de la divizia XX Sibiu, constând din trei companii de soldaţi şi două detaşamente de mitralieră”, informa într-un comunicat publicat în ziarul „Universul”, Ministerul de Interne.

Măcelul din Lupeni

Conflictul dintre mineri şi forţele de ordine a escaladat după primele salve. În starea de asediu instaurată, militarii au avut liber să folosească armele pentru a-i împrăştia pe protestarii din jurul uzinei. Peste 20 de oameni au fost ucişi pe loc, în timpul represaliilor, iar alţi peste 150 au fost răniţi. Minerii au ripostat cu pietre, iar în cele din urmă au fost siliţi să se retragă din faţa ploii de gloanţe îndreptate asupra lor. “La Lupeni n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vânătoare de oameni. Autorităţile au băut până la ziua şi au dat de băut şi la soldaţi. Un prefect beat a tras cel dintâi după sunarea goarnei. S-au împresurat minerii şi au fost măcelăriţi, fără să li se dea putinţă de a fugi, apoi, când au reuşi să fugă, s-a luat grănicerimea după ei, beată de vin şi de sânge”, relata scriitorul Panait Istrati, într-un articol dedicat conflictului din august 1929. Zeci de oameni au fost daţi dispăruţi, cadavrele unora dintre ei fiind descoperite în zilele următoare în pădurile din vecinătatea oraşului. Au decedat ca urmare a rănilor suferite. Alţi zeci de mineri au fost arestaţi apoi pentru participarea la grevă.

Oraşul militarizat

Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională. În ediţia din 10 august a ziarului american „The New York Times”, erau prezentate urmările acţiunilor de protest. „Un cordon de militari înconjoară spitalul în care se află mai mult de 200 de răniţi, în timp ce mai multe mii de muncitori care s-au adunat afară au fost alungaţi cu baionetele”, informa The New York Times. Jurnaliştii relatau despre modul în care au avut loc înmormântările celor peste 20 de oameni seceraţi de gloanţe. „Cadavrele au fost puse în sicrie rudimentare şi încărcate pe căruţe de cărat bălegar care au fost furnizate la ordinul directoratului minelor. Când au apărut carele şi sicriele au fost încărcate s-au făcut auzite lamentaţii amare, cortegiul fiind îndemnat de militari să grăbească pasul. Mulţimea imensă adunată lângă cimitir a fost împinsă înapoi mai multe sute de metri, şi la patru ore după înhumarea morţilor o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul în poziţie de tragere.

Ecourile grevei

Starea de asediu din Lupeni a fost menţinută şi în zilele următoare, informa presa internaţională. „După înmormântare, ofiţeri precedaţi de toboşari, au citit un ordin prin care se impunea starea de asediu după ora opt seara, ordonând ca toată lumea să fie în casă la acea oră, deşi era o seară sufocantă. Toate hotelurile şi restaurantele, inclusiv cele ale staţiunii, sunt închise, iar vânzarea de băuturi alcoolice este interzisă până la noi ordine. Există ştiri despre soldaţi care caută cadavre în păduri, întrucât mulţi din cei grav răniţi au fugit panicaţi după deschiderea focului. N-au fost găsite alte cadavre, dar 25 de mineri încă lipsesc de la căminele lor. Continuă să se mai facă arestări şi trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune”, scriau cei de la The New York Times, în 1929. Treptat, în Valea Jiului îndoliată de evenimentele din vara anului 1929, autorităţile i-au măsuri drastice astfel încât în anii următori astfel de conflicet să poată fi prevenite. Între timp, minerii au revenit la locurile de muncă, cu speranţa că o parte dintre revendicările lor vor fi luate în seamă.

http://zhd.ro/eveniment/reportaj/macelul-din-1929-povestea-celei-mai-sangeroase-greve-din-istoria-vaii-jiului/

Copilarie in Valea Jiului

Prin aceasta povestire, nu incerc sa concurez cu Amintirile din Copilarie ale lui Creanga, doar incerc sa va spun cum era viata unui copil in Valea Jiului in prioada de trista amintire si dupa aceea.

M-am nascut si crescut aici si nu am sa regret niciodata acest lucru. Am cunoscut perioada de glorie a acestei zone, si perioada ei de decadere. Despre trecutul indepartat ii las pe altii sa va povesteasca, eu am sa va povestesc despre trecutul apropiat, trecutul generatiei care acum incearca sa iasa in fata si sa scape de anonimat.
Scoala am facut-o la nr.2, una dintre cele mai vechi scoli din oras. O scoala la care au fost si bunicii mei, si parintii mei, si la care mi-am desavarsit si eu in 1991 invatamantul primar.


Copilaria mea a fost una de provincie, in mijlocul unor oameni calzi, care isi castigau cu greu painea zilnica trudind in minele de huila din Valea Jiului. Viata aici nu era una usoara ptr cei care isi cresteau copii, insa ptr noi era una fara griji, chiar daca simteam din plin restrictiile regimului comunist.


Nu pot sa uit cum inghetam iarna in scolii, si de frig eram trimisi de catre profesori sa mergem la mina din apropiere (Mina Dalja ) ptr a procura lemne sa ne incalzim si sa putem sa desfasuram cursurile in conditii cat de cat decente. De aceea faptul ca nu mai exista aceea mina acum, pe mine m-a intrastat profund.
Cu toate astea, noi ca si copii eram fericiti, si traiam la maxim fiecare moment din viata noastra.


Bateam in fiecare zic maidanurile cu mingea, sau colindam padurile din zona, urcam prin pomi dupa cirese sau visine, trageam matzele de coada, sau mutam noaptea portile vecinilor, ptr ca a doua zi dimineata sa ne trezim pe la ora 5 si sa radem cu lacrimi cand ii vedeam pe toti plimbandu-se cu portile de la o casa la alta, ptr ca cea care o aveau dimineata nu prea semana deloc si nici nu se potriveau cu cea pe care o stiau de cu seara. Asta era una dintre distractiile noastre preferate, ca sa nu va povestesc de datul cu vaselina pe clantele de la porti, mutatul podetelor din fata case si umplerea santurilor cu apa sau datul cu funingine pe hainele intinse si lasate la uscat peste noapte. Deh ... copilarii de care imi este tare dor acum, si pe care copii din ziua de azi nu stiu sa le mai faca.


La scoala nu eram geniali, insa faceam la fel de multe nazbatii, astfel ca in fiecare dimineata erau convocatii parintii la scoala, ca sa afle cum am umplut scaunul vreunui profesor cu penandez pe care s-a asezat fara sa stie, sau cum am mai tras vreo colega de codite.
Cu toate astea eram niste copii cu mult bun simt, ptr ca cei care ne cresteau, desi oameni simplii si muncitori, aveau grija ca primul lucru care il invatam dupa MAMA, sa fie sarut mana ! Si era, ptr ca altfel, ne luam portia de nuelusa acasa, si uite ca nu a murit nici unul dintre noi, si nici nu regreta ca am primit o educatie mai mult sau mai putin ortodoxa.


De mancat mancam paine cu untura asta daca mai aveam loc de ciresele sau merle verzi si acre pe care deja le mancasem de prin pomii prin care fusesem, si ptr ca nu ajungeam niciodata pe acasa, desi parinti nostri faceau eforturi sa ne asigure cele mai bune conditii.
Vacantele erau cele mai frumoase, in mare parte petrecute in tabere, pe care eu unul nu am sa le uit niciodata.


Oameni erau foarte calzi si primitori ca sa va dati seama de linistea din zona, va spun doar ca in cartierul in care traiam eu (colonie, zona veche a orasului) nu incuia nimeni usa, sau si daca facea acest lucru, atunci lasau cheia sub presul de la usa, loc pe care oricum il stia oricine. Cu toate astea, foarte rar se auzea a fi fost vreo spargere sau ceva de genul asta.


Treptat insa, in zona, datorita minelor de carbune si disponibilitatii locurilor de munca din ce in ce mai bine platite, s-au adunat oameni din toate zonele acestei tari, care au adus cu ei obiceiuri mai mult sau mai putin bune, dar care totusi pana la urma au reusit sa se integreze binisor in sanul comunitatilor existente.


In linii foarte mari, cam acesta era copilaria unui copil din Valea Jiului, o copilariei libera si fericita, care poate fi confirmata de catre orice copil care s-a nascut si trait aici in aceea perioada. Acum si aici ca si peste tot, copii sunt mult mai emancipatii. Viata este mult mai tumultoasa, si maidanele unde odata bateam noi mingea pana nu ne mai vedeam din colb, acum sunt goale, copii de altadata au ajuns oameni mari, iar copii lor de acum uita sa mai fie copii, cum erau parinti lor altadata.

Florin Mugurel

Sursa: http://valeajiului.blogspot.ro/

Istoricul catorva cladiri importante din Petrosani ...

Gara, a fost dată în folosinţă în 1870, odată cu linia ferată Petroşani-Simeria,este una dintre cele mai vechi construcţii din Petroşani.



Şcoala Generală Nr. 1 În anul 1870, din iniţiativa societăţii miniere Petroşani, se înfiinţează o şcoală cu limbă de predare germană, pentru copiii muncitorilor ce au fost colonizaţi aici pentru a lucra în minele de cărbuni, pentru ca doi ani mai târziu să aibă loc la Petroşani, deschiderea unei Şcoli de Stat. Aceasta va deveni mai târziu Şcoala Generală nr. 1.În 1935, se decide construirea unui nou sediu, pe actuala stradă 1 Decembrie, iar inaugurarea oficială a actualului sediu a avut loc la data de 9 noiembrie 1936



Şcoala Maghiară În 1873 izbucneşte în Valea Jiului o epidemie de holeră. După puţină vreme a venit un grup de 50 de călugăriţe catolice, de la o mânăstire franciscană din apropiere de München care s-au consacrat îngrijirii bolnavilor.Tot aici, a funcţionat Şcoala Maghiară, apoi din 1905 devine Şcoala Generală nr.4, urmând a fi retrocedată Bisericii catolice şi să se reia cursurile în limba maghiară, în 2005.



Teatrul Vechi, numit pe vremuri "Cazinoul Muncitoresc" se inaugurează în anul 1886 , devenit teatru şi ulterior sală de conferinţe a Ligii Sindicatelor Miniere.



Biserica Evanghelică a fost ridicată între anii 1892-1896 urmând a fi renovată în 1910.



Muzeul Mineritului în jurul anului 1900, se construieşte clădirea ce aparţine Muzeului Mineritului din anul 1961, înainte fiind casă de locuit.



Şcoala Sportivă Clădirea şi-a deschis uşile în 1904, care în 1919 s-a transformat în Liceu de Stat şi ulterior în Şcoala Sportivă Petroşani.



Teatrul Dramatic I.D.Sîrbu În 1905 se construieşte Casa de oaspeţi „Gheorghe Apostol”, şi ulterior Cazino al Funcţionarilor Superiori. Devine apoi teatru, clădirea fiind modificată în perioada 1981-1983 când a fost adăugată scena mare.



Judecătoria PetroşaniÎn anul 1910 ia fiinţă Judecătoria de Ocol. Singurua din Valea Jiului şi dispune de trei săli de judecată: două în clădirea principală, şi a treia într-o clădire anexă.



Casa de Cultură a Studenţilor sau fostul Spital de copii „Principele Mircea” a fost dat în folosinţă în 1922 fiind construit de Societatea „Petroşani”. Principele Mircea a fost cel de-al şaselea copil al Reginei Maria şi s-a născut în ianuarie 1913. A căzut pradă febrei tifoide, murind la vârsta de doar trei ani, iar în memoria acestui copil, petroşănenii au botezat acest dispensar „Principele Mircea”.



Universitatea Petroşani În anul 1948 ia fiinţă Institutul Cărbunelui, citadelă a învăţământului miner din România devenit ulterior Institutul de Mine, şi în ultimii ani, Universitatea Petroşani. Institutul a primit o parte din materialul didactic din U.R.S.S. şi cuprindea iniţial o facultate de exploatări miniere şi preparare a zăcămintelor de cărbuni. Arhitectura clădirii este bazată pe un proiect sovietic. În prezent există două facultăţi -facultatea de mine - şi - facultatea de ştiinţe- ce cuprinde atât domenii de inginerie, cât şi drept, administraţie, finanţe, management,etc.



Casa de Cultură „Ion Dulămiţă” A fost inaugurată în Iunie 1966 se dă în folosinţă având cu o capacitate de 800 de locuri. În 1979 a fost renovată, construindu-se balconul în exterior.



Stadionul Clubului Sportiv Jiul Petroşani s-a inaugurat la 1 august 1982 un stadion de 20 000 locuri şi o pistă de alergări, renovat în 2004




Florin Mugurel

Sursa: http://valeajiului.blogspot.ro/