De la Casa de vis în altarul huilei. Land of work.

de Cătălin DOCEA

Este greu, în patria huilei, să pui în pagină drept unică (şi, implicit, drept nouă) o senzaţie trăită de-a lungul anilor de zeci şi zeci de mii de truditori pe altarul huilei, aceea de a intra efectiv într-o mină de huilă. Chiar dacă experienţa intrării în subteran, la mina Lupeni, a fost realmente unică, am ales să prezint exact ceea ce ştiu că aşteaptă cititorii Ziarului Văii Jiului de la mine: adevărul. Constatări, sper, utile salvării a ceea ce a mai rămas de salvat din această industrie. Şi să vorbesc mai puţin spre deloc despre ceea ce am simţit eu preţ de aproape 400 de metri - diferenţă de nivel, toţi în subteran, dar totuşi toţi deasupra nivelului mării.

Vineri, puţin înainte de ora 9:00, când minerii din întreaga Vale dăduseră deja o producţie rezonabilă de cărbune, am pornit cu colegul Marian Boboc spre mina Lupeni. Deşi aşteptam întâlnirea cu huila de vreo 15 ani, timp în care n-am fructificat, absolut nejustificat, niciuna din zecile de şanse de a intra în subteran, am mai zăbovit preţ de câteva zeci de minute la o cafea, la Casa de vis. Unde am vorbit de chestiuni redacţionale, încălcând astfel un mit şi o regulă. 

N-am intrat în pielea minerului şi n-am vorbit despre mină (cunoscut fiind că, afară, minerii vorbesc despre mină, iar în subteran despre femei). Şi am încălcat, voit, regula de aur a Departamentului de Stat al SUA. Care spune că, niciodată, conducerea bicefală a unei entităţi nu se poate afla simultan, din motive de securitate, în acelaşi loc.

Post vizită, deşi nu suntem la Oscar, le mulţumesc părinţilor şi dascălilor mei că mi-au dat o educaţie şi opţiuni ce m-au ferit mină. Nu pentru că ar exista vreo meserie mai nobilă decât aceea de miner, ci pentru că proprietarul minelor – Statul Român – nu răspunde nici pe departe sacrificiului real al oamenilor care, din dragoste pentru această meserie ori din nevoie, lucrează în subteran. Şi trebuie să le mulţumesc, de asemenea, domnilor Gheorghe Emil – directorul minei Lupeni şi Remus Borsos - şef de sector pentru că mi-au respectat dorinţa. 

Aveam opţiunea de a ne învârti în jurul coliviei, povestind prietenilor şi cititorilor că am fost la mină. Ar fi fost o satisfacţie ireală. Am vrut să văd mina cu adevărat, să văd cum muncesc minerii, să văd cum se taie ori sparge stratul de huilă şi cum, tonă cu tonă, cărbunele ajunge la suprafaţă. Iar aceşti domni, cât m-au ţinut puterile, mi-au respectat dorinţa.

Numai dragostea pentru această nobilă meserie şi ataşamentul faţă de ortacii alături de care a pornit de jos poate face ca un director, în cazul nostru Gheorghe Emil, să-i cunoască pe numele mic pe toţi minerii pe care-i întâlneşte pe traseul spre cel mai îndepărtat loc de muncă.

Avea să mi se reconfirme un lucru pe care-l ştiam de ceva vreme: majoritatea vizitelor care se fac în subteran, în special de către policieni, n-ajung efectiv la fronturile de lucru. Politicienii coboară cu colivia, dau de două ori cu capul şi se împiedică de vreo trei ori, se cănesc puţin, întâlnesc nişte mineri cu salopete curate (ceea ce n-ai să vezi vreodată în realitate) şi apoi revin la suprafaţă cu impresia că au văzut mina. Ceea ce văd dumnealor nu e mina adevărată, e numai o realitate de protocol.

Solicitarea de acces în subteran a buimăcit, nejustificat, ceva responsabili de la vârful industriei miniere. Asta deşi orice om care a intrat vreodată în mină ştie că e imposibil să cosmetizezi ceva pentru o vizită. În mină nu poţi să mături, nici să ştergi praful, iar tot ceea ce se întâmplă după ce ai intrat în colivie şi începi să cobori e numai voia lui Dumnezeu şi a Sfintei Varvara. Ai alături doar şansa şi ortacii. Doar după ce ai ajuns să vezi efectiv cum lucrează un miner poţi înţelege ce înseamnă cu adevărat “Tată, să te întorci cu bine acasă!” ori solidaritatea minerească.

Vineri, 13 decembrie 2013, am înţeles că toţi cei care câştigă un salariu pentru a gestiona aprovizionarea cu materiale şi piese de schimb a subteranelor Văii Jiului trebuie arestaţi de urgenţă şi împuşcaţi în cap pe stadion, cu public numeros. Chiar dacă, tehnic, metodele după care se face exploatarea cărbunelui pot fi catalogate drept sigure, condiţiile concrete în care sunt nevoiţi să lucreze minerii, cu materiale puţine ori inexistente, pot ucide în orice clipă un om vinovat că vrea să muncească pentru a pune o pâine neagră pe masa familiei. “Nu tai funia asta pentru că, dacă o pierd, alta nu mai am”, o vorbă sinceră scăpată de un miner în timpul vizitei noastre în subteran, spune cred totul despre ce au ajuns minele Văii.

Tot vineri, 13 decembrie, am înţeles şi că aprovizionarea ori serviciile conexe prestate minerilor au o calitate execrabilă. Nu mă aşteptam ca, la interior, duba minerilor să arate precum un avion al Lufthansa. Nici ca echipamentul de lucru să fie Armani. Nici ca băile să arate precum vreun centru SPA din Antalya. Doar meniul cantinei, care a coincis cu cel servit minerilor în aceeaşi zi, pot spune că a fost la o calitate corespunzătoare. Minerii ar trebui să fie plătiţi suplimentar doar ca să accepte să se urce în dube. Căci nu există cuvinte suficient de relevante pentru e descrie starea deplorabilă a acestora. 

Minerii ar trebuie să fie plătiţi suplimentar doar ca să accepte să intre în băi. Căci, în afară de o curăţenie făcută la nivel industrial, ca la Gara de Nord, n-are cum să-ţi fie pe plac mai mult de mirosul săpunului, de o calitate acceptabilă la data vizitei noastre. În privinţa echipamentului aş putea vorbi mai puţin critic doar despre cizme. Căci mănuşile, doar ca un exemplu, sunt ca de carton şi-ţi scot efectiv unghiile din carne pentru că nu sunt finisate la interior nici măcar la un nivel minim acceptabil.

O vizită la mină mai mult te revoltă decât te impresionează. La câţi bani a tocat această industrie, te-ai aştepta ca, la suprafaţă, să dai de maximă informatizare, iar în subteran de soluţii ale zilelor noastre, ingenios adaptate unui mediu de lucru dur şi ostil. Nu este deloc aşa. La suprafaţă, diferenţele faţă de anii '90 sunt minore. Iar în subteran, cu excepţia minimei mecani­zări, orice vizită e ca o întoarcere în timp. 

Fondurile impresionante ale industriei miniere se duc generos spre transport, băi, pază, mănuşi care-ţi scot unghiile din carne şi maşini de lux pentru şefi, dar prea puţin pentru scule, sfoară, plasă de sârmă, echipament de protecţie şi mecanizare. Cheltuiala începe de sus şi, cel mai adesea, se termină la intrarea în colivie, deşi banii ar trebui să ajungă în primul rând în abataje.

Spun toate astea din propriile constatări, pentru că minerul simplu nu se plânge. Ştie că are o familie de întreţinut şi că maximul ce i se permite este să trudească şi să obţină o pâine neagră. 

Nu există sumă de bani pentru a cuantifica această muncă, a minerului care dă efectiv huilă. După vizita la mina Lupeni le-am spus prietenilor că nici pentru 100 de milioane de lei vechi lunar nu m-aş duce zilnic la şut nici măcar pentru a-i supraveghea pe cei ce trudesc acolo, în măruntaiele pământului. Atât este de grea şi de plină de neprevăzut munca minerilor.

Am mai înţeles, tot vineri, şi tot după vizita la mina Lupeni, încă două lucruri. Liderii fug de mină pentru că fug de munca adevărată. Munca în subteran este pentru bărbaţi adevăraţi, nicidecum pentru cei ce nu ratează programările periodice la manichiură şi-şi dau unghiile cu lac. Iar discursul de astăzi al liderilor sindicali n-are nicio legătură cu munca minerilor pentru simplul fapt că, nevăzând mina cu anii, aceşti parveniţi n-au habar cum e să nu tai o cordelină pentru că, dacă o pierzi, n-ai alta să pui în loc. Nici cum mănuşile de carton, nefinisate la interior, îţi rup efectiv unghiile din carne.

Aparent civilizaţi de vizitele peste hotare, generos decontate din bani publici, liderii politici şi administrativi ai zilelor noastre socotesc că România poate fi atrăgătoare dacă e numită “land of choice”. Nu, nu asta ne face pe noi, cei din Valea Jiului, nişte oameni deosebiţi. Minele de huilă din Valea Jiului vor face din zonă un viitor mit: “land of work”.

Minerii de la Lupeni, ca de altfel toţi ortacii din Vale, sunt nişte oameni minunaţi. Te aştepţi, înainte de vizita în subteran, să întâlneşti munţi de oameni care se iau în piept cu stratul de huilă. Nicidecum. Sunt oameni obişnuiţi, nici prea înalţi, nici prea mici, binecuvântaţi de Dumnezeu cu puterea şi priceperea de a ţine în spate, cu braţele goale, un munte întreg. În ciuda dârzeniei lor, ochii le trădează o realitate cruntă: aceea că, din incompetenţa pură a guvernanţilor care s-au succedat după 1990, totul se duce, inevitabil, de râpă…

http://www.zvj.ro