Vine Halloweenul. Iar.
Într-un interviu notabil de acum doi ani, tot cu ocazia Halloweenului, biofizicianul Virgiliu Gheorghe făcea o afirmație pertinentă și tranșantă: “atunci când se introduce sau se promovează o sărbătoare – eveniment central în viața unui popor, este esențial de investigat care este schimbarea pe care aceasta o va aduce în mentalități”. Perfect corect.
Daaar… Schimbarea de mentalități – mai ales că implică sânge, scheleți și lilieci – este doar partea vizibilă a fenomenului. Ce mă interesează și mai mult pe mine este partea mai puțin văzută, the dark side of the moon, ca să mă exprim halloween-istic. Anume: este cel puțin la fel de esențial să înțelegem nu numai schimbarea pe care sărbătoarea o aduce în mentalități, ci, mai ales invers: mentalitatea care face ca această sărbătoare să fie posibilă. Pentru ca un astfel de spectacol simbolic să prindă rădăcini într-o anumită cultură, trebuie ca ceva din acea cultură să îl fi acceptat deja. Precum în cazul unui transplant, trebuie să existe deja o compatibilitate între donator și primitor. Precum în cazul unui plante, care nu poate crește fără anumite condiții, trebuie să existe ceva în noi care creează condiții propice Halloween-ului în toate celelalte 364 de zile ale anului care nu sunt 31 octombrie. Dacă Halloween-ul prinde teren și la noi, înseamnă că eram, într-un fel sau altul, pregătiți să-l acceptăm. Dar cum?
Ce anume aveam deja în comun, la nivel simbolic, cu Halloween-ul? Care este“breșa” prin care o asemenea sărbătoare a ajuns într-o țară ca România?De ce, odată cu “căderea comunismului”, am importat Halloween-ul și nu, să zicem, Ziua Recunoștinței, Ziua Tatălui sau Ziua Cârtiței – că doar avem și noi destulă recunoștință, destui tați și destule cârtițe?
(O paranteză – nu vorbesc aici de semnificațiile inițiale ale Halloween-ului – nici despre originile păgâne, nici despre vechea pomenire a morților din creștinismul apusean, pentru că sunt complet irelevante în acest caz. Cei care sărbătoresc Halloween-ul (adulți și copii deopotrivă, deși e din ce în ce mai greu să facem diferența) pur și simplu nu au nici cea mai vagă idee despre acestea.
De asemenea, mă feresc de ispita de a arunca totul pe seama “globalizării care ne-a pervertit nouă credința strămoșească, neamul, râul & ramul”, din simplul motiv că nu poate fi pervertit decât ceea ce este deja pervertibil).
Ca să înțelegem cum de are succes Halloweenul la noi, într-o țară în care dovlecii în primul rând se fac plăcinte sau se dau porcilor, trebuie să ne uităm un pic în urmă. Cam până pe la jumătatea anilor ‘90 (cu marea schimbare de paradigmă adusă de PRO TV, începând cu anul 1995), matricea noastră dominantă a fost aceea a satului. Or, în lumea satului, pe lângă găini, pruni și vaci de lapte, există un “personaj” care este mereu la vedere: moartea. La sat, moartea este o prezență vizibilă, reală și permanentă. Plantele din grădină cresc, rodesc și mor în fiecare an. Copacii cresc, rodesc și mor în cursul deceniilor. Iarba crește și moare sub coasă de câteva ori pe sezon. Animalele din curte cresc, se înmulțesc și în cele din urmă mor și ele, sub cuțit sau de “moarte bună”. Trei luni pe an, la sat totul e “mort”. Tot la sat, nu e ceva neobișnuit pentru ca un copil să vadă insecte, păsări sau mici animale sălbatice moarte – arici, șoareci, chiar și cârtițe, că tot le-am pomenit mai sus. Iar dacă adăugăm la asta imaginea (idilică, e drept, dar semnificativă) a basmului citit la gura sobei, în care Făt Frumos ori Scufița Roșie mor înainte de a învia, tabloul pare a fi complet.
Practic, orice om care trăiește în acest mediu*, trăiește într-o permanentă și discretă familiaritate cu moartea, într-un subtil și neîncetat antrenament pentru “marea trecere”. Indiferent dacă ne place sau nu la țară, satul este un mediu în care, prin natura sa, viața și moartea se împletesc firesc, fără spasme. Moartea, astfel, nu mai pare ceva atât de crâncen; pur și simplu nu o mai poți vedea ca pe o agresiune violentă asupra vieții, de care trebuie să fugi disperat. Am putea chiar formula o lege bizară, nedescoperită încă de cercetătorii britanici: anume că angoasa morții este în general invers proporțională cu cantitatea de verde pe care o avem înaintea ochilor. Dacă ești înconjurat de o natură care știe să moară “fără durere, neînfruntat, în pace”, ai toate șansele ca, măcar un pic, să înveți și tu să mori înainte de a muri.
Însă, odată cu „căderea comunismului”, satul – ca model, nu ca destinație de weekend – a început să ne displacă din ce în ce mai mult. Din ce în ce mai rafinați, mai pretențioși și “profi”, ne-am lăsat (se)duși de valul apetisant al bunăstării occidentale. Coca-Cola, McDonalds și “mașini străine cu aer condiționat”. Haine de firmă. Nike, Puma și Adidas. Plastic, mult plastic. Televiziune prin cablu, prin satelit și, acum wow, prin fibră optică. Plasme și smart-TV-uri. Concedii în Vest, sau dacă nu, măcar all-inclusive în Turcia. Sex peste tot – în ziare, la TV, pe net, pe stradă. Credite care îți permit să trăieștiacum (evident, plătind triplu). Termopane. Supermarketuri, apoi hypermarketuri, apoi mall-uri și mega-mall-uri. Idealul – atins de unii – de a-ți bea cafeaua de la Starbucks în vreme ce stai în trafic, conducând mașina de firmă, îmbrăcat într-un costum de firmă, vorbind la un telefon de firmă cu aceeași mână pe care ai un ceas de firmă.
Toate acestea de mai sus se traduc printr-o viață “plină de provocări”, cum ar spune vreo vedetă recentă, aranjându-și sânii căptușiți cu silicon. O viață intensă, sofisticată, trăită cu febrilitate. “Latră viața în noi / Noi facem dragoste-n mașini”, cântă îndreptățit Robin & The Backstabbers. O viață care vrea să experimenteze TOT. Tot, mai puțin moartea. Pentru că, aruncându-ne în avalanșa de “produse și servicii” de mai sus, le-am adoptat și ideologia. Iar ideologia lor subtilă este aceea a unei vieți “ca-n filme”, adică a unei “tinereți fără bătrânețe”, din care moartea este, evident, exclusă.
Pentru a trăi viața pe fast-forward trebuie ca mai întâi, moartea să fie pusă pe pause. Și cum de moarte nu ne putem debarasa, nu îi putem da nici cancel, nici exit și nici o altă combinație de comenzi, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru: să o diluăm, să o facem să fie mai user-friendly și mai fun.
Iată de ce în cultura urbană, principala sursă de imagini ale morții sunt filmele. Preferabil cele de acțiune, în care se moare atât de mult, încât moartea în sine pare complet lipsită de importanță. Pe lângă faptul că e distractivă, moartea din filmele mainstream (și, mai nou din unele desene animate) are loc rapid, nu ai timp de meditație, și nici de empatie. În astfel de filme – majoritare ca audiență și bugete – moartea nu este altceva decât a-nihil-are. La fel este moartea prezentată la jurnalele TV – unde genul de moarte preferat este moartea la fel de rapidă și de spectaculoasă a victimelor accidentelor de mașină.**
Cel mai interesant de remarcat este faptul că în cultura urbană, nu luăm contact cu moartea decât prin filtrul protector al ecranului. Iar moartea diluată cu ajutorul ficțiunii imaginii devine ea însăși o ficțiune. Astfel, pare că moartea se întâmplă doar altuia și că oricum nu e nici o tragedie, doar poți schimba oricând canalul. Cât despre lumea reală a orașelor noastre, moartea abia se întrezărește, doar de către cei atenți și sensibili, pe câte un panou care te îndeamnă să donezi prin SMS unui bolnav, în deprimantele firme de pompe funebre, în imaginea respingătoare a animalului călcat de mașină pe autostradă. Și, în caz că nu asculți la maxim Radio Zu în mașină, în sirenele ambulanțelor.
În rest, în oraș, nimic nu pare că ar putea muri vreodată. Totul pare să fie prins într-o eternitate de beton, asfalt, sticlă și plastic, în care vibrează o viață artificială și neîntreruptă.
La sat, viața moare pentru a hrăni, adică pentru a întreține viața. La sat, totul – de la nucă la căprioară – povestește cumva despre moarte și, prin aceasta, totul povestește cumva despre renaștere. Cum la oraș nu moare nimic, ideea de renaștere pare neplauzibilă. O înviere reală nu poate veni decât după o viață și o moarte reale. Alterând perspectiva asupra morții, cultura care face ca Halloweenul să fie posibil alterează și perspectiva asupra vieții și, odată cu ea, și pe cea asupra învierii. Dacă pentru noi moartea nu se poate distinge de ficțiune, atunci nici învierea nu va rămâne altceva decât un subiect de film horror sau de roman prost.
Această moarte second-hand propusă de Halloween vine tocmai pe locul lăsat gol de moartea reală, pe care ne e greu să o identificăm și cu mult mai greu să o acceptăm.
Moartea Halloween e doar un anumit tip de moarte fictivă, dintre multele tipuri de morți fictive pe care le prizăm în mediul urban. Moartea Halloween e exact ca moartea Hollywood, a cărei specie e: e moartea altuia, a unui personaj din ecran.Moartea Halloween este o moarte care nu te vizează pe tine însuți, pentru că tu ești altcineva sau altceva: un zombi, un schelet, o fantomă, o vrăjitoare – evident, sexy și rea, conform standardelor vremii.
Mesajul morții Halloween este un fel de “cu moartea pe moarte călcând” întors pe dos, trivializat și dat cu mult sclipici. O moarte surogat, fără posibilitatea renașterii. Dead end.
Închei reafirmând un lucru pe care e greu să îl admitem: Halloweenul nu este o cauză, ci o consecință. De aceea, indiferent de cât de bine intenționate sunt eforturile anti-Halloween, ele sunt sortite eșecului pentru că nu vizează decât partea vizibilă a aisbergului. Halloween-ul a venit peste noi și peste copiii noștri, dar nu s-a impus nici cu forța, nici prin ordonanță de urgență. Halloween-ul e doar o zi, dar noi, în cultura în care trăim, îl pregătim, la foc mic, tot restul anului. Noi singuri suntem cei care îi asigurăm, day by day, un teren fertil pentru a rodi în fiecare an, pe 31 octombrie.Trick or treat?
*a trăi în acest mediu nu înseamnă numai a locui la propriu în el, ci mai ales a ți-l asuma perceptiv. Pentru că poți trăi la sat având percepția culturală a omului de la oraș. E, de altfel, ceea ce a avut loc în satele românești din momentul glorios în care a apărut televiziunea prin cablu.
E cu mult mai greu, dar nu imposibil, să trăiești la oraș păstrând percepția culturală a omului de la sat. E ceea ce se întâmplă când cei din urban (câți oare?) rup în mod voit conexiunea cu TV-ul și netul și se re-creează în parc sau în pădure fără a simți nevoia imperioasă de a-și face un selfie. Cazurile acestea, însă, sunt singulare și, în general, aceștia sfârșesc prin a ridica o căsuță la țară și a se muta acolo. Ulterior, unii dintre ei apar la știri, prezentați ca niște rebeli exotici, care, incredibil-doamnelor-și-domnilor, au făcut ceva la limita imposibilului: au abandonat confortul orașului.
** O excepție notabilă face cazul motopolițistului Bogdan Gigină care, deși a murit spectaculos acum câteva zile, nu a beneficiat de atenția televiziunilor nici până la ora la care scriu. De unde nu puteam să deduce decât că, pentru televiziunile din România, sărbătoarea de Halloween nu este nici pe departe la fel de înfricoșătoare precum privirea de zombi ocult a vice-prim-ministrului Gabriel Oprea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu