EU NU ÎNŢELEG RĂZBOIUL…

Cei care mă cunosc ştiu despre mine că îmi exprim părerile atunci când am ceva de spus. Îmi expun opiniile, chiar şi atunci (saumai ales atunci) când ceea ce gândesc vine în contradicţie cu ceea ce gândesc cei din jurul meu. Ca să vorbesc – am nevoie de un singur lucru: să fiu convinsă de ceva, să cred cu putere în ceva!

De când cu Facebook, îmi sunt aduse în faţă realităţi ale oamenilor de departe. Nu citesc orice. Filtrele pe care le-am setat şi accesările repetate în domeniile mele de interes fac acum să primesc automat ştiri care îmi alimentează foamea după informaţii. Citesc, judec, analizez şi apoi împărtăşesc celorlalţi ce gândesc.

O zonă în care nu îndrăznesc să comentez este cea politică. Un „handicap” pe care nu reuşesc să îl înlătur mă opreşte şi îmi aminteşte că nu sunt niciodată destul de informată ca să vorbesc. Şi tac. Tac citind şi ascunzându-mi lacrimile de cei cu care îmi petrec cele opt ore de activitate „seculară” pe zi. Tăcând însă, nu reuşesc să exprim ceea ce se adună în sufletul meu până la punctul de a exploda. Şi atunci plâng. Plâng iar şi iar.

Caut de o vreme să înţeleg măcar puţin din ce se întâmplă în Siria în prezent. Sunt informaţii peste tot. CNN, BBC, Financial Times, Red Letter Christians şi alte publicaţii online postează la fiecare oră ştiri noi. Nu reuşesc să ţin pasul cu tot ce apare pe site-uri. Nici nu înţeleg ce vor să spună unele surse. Mă depăşeşte uneori vocabularul prea specializat. Mă frustrează de cele mai multe ori golul pe care îl am cu privire la aceste lucruri. Dacă aş fi citit mai mult, dacă aş fi ascultat mai multe ştiri, dacă aş fi fost mai atentă în trecut…mă frământ şi mă întreb de ce îmi este atât de neaccesibil acest domeniu care de altfel mă consumă pe dinăuntru.

Mai la îndemână îmi sunt video-urile, deşi conştientizez aici pericolul manipulării. Oricine poate posta orice acum. Oricine poate filma o scenă dintr-un anumit unghi pentru a propaga o idee. Şi totuşi o imagine face cât o mie de cuvinte…un video chiar şi mai mult. Imagini pe care nu le înţeleg, video-uri pe care nu mi le mai pot scoate din minte mă urmăresc prin zi. Copii ucişi, trupuri dezmembrate purtate de bărbaţi îmbrăcaţi în haine orientale sau în uniforme americane. Femei îngenuncheate cu mâinile spre cer plângând lacrimi înnegrite de fum. Braţe desprinde de corpuri cu degete încleştate pe mitralierele care curmă vieţi. Sânge. Fum. Morminte colective. Trupuri acoperite cu pânze imense…creierul meu înţelege mai repede ca inima că toate aceste imagini îmi fac rău şi caută portiţe de ieşire din criză…şi pentru că mintea recurge la mecanisme de supravieţuire, încep să mă întreb de unde au oamenii acestea atâţia metri de pânză albă…pregătită parcă pentru victime. O fi vreun comerciant care produce aşa ceva pentru timpurile de război…nu e o prima dată când s-ar întâmpla aşa ceva. Un personaj din Ciuma lui Albert Camus face acelaşi lucru şi profită de vremuri în care alţii mor.

Apoi iar văd oamenii arşi alergând, tineri revoluţionari căutând cu disperare apa din fântânile arteziene să-şi spele ochii umflaţi de spray-ul paralizant al forţelor de ordine…şi îmi amintesc într-o clipă că am fost şi eu unul dintre ei într-o ţară din America de Sud…şi gândul îmi zboară la ce am simţit atunci, când nici măcar nu era lupta mea aceea pe care am gustat-o aproape întâmplător, ca turist.

Cum se face oare că sunt mereu fântâni arteziene la îndemână? Cum se face că cineva are de unde să aducă pânze enorme cu care să acopere morţii? Cum se face că sunt oameni curajoşi care merg să filmeze ororile din lumea noastră? Cum se face că unii fac bani din suferinţa altora? Cum se face că eu privesc toate acestea pe un ecran, în siguranţa „politică” a ţării mele, fără să gust durerea lor?

Ştirile pe care mi le afişează calculatorul astăzi sunt, ca de obicei, din domeniile pe care le accesez. Open Doors vorbeşte despre pericolul în care sunt creştinii astăzi peste tot în lume. IJM povesteşte despre un abuz pedepsit, ONE face paşi în lupta împotriva malariei, The Girl Effect lansează The Girl Declaration, Wordwatchlistplasează Coreea de Nord ca fiind ţara în care este cel mai periculos să fii creştin astăzi,  TheLiteracySite cere tuturor ajutorul pentru a sprijini educaţia, The Hunger Sitestrânge click-uri şi hrăneşte lumea înfometată, Cuvântul Întrupat vrea să implice comunitatea locală în a-i sprijini pe copii să meargă la şcoală.

Dar despre Siria…despre Siria acelaşi video înfiorător apare în lista de ştiri. (nu voi face nicio trimitere de tip link aici din cauza gradului de violenţă al imaginilor). Apăs pe butonul Play al video-ului şi văd aceleaşi orori pe care le-am văzut şi ieri. Textul care însoţeşte filmarea vorbeşte despre un atac cu arme chimice asupra civililor. Copii…atât de mulţi copii se zbat pe podeaua a ceea ce pare un spital, în timp ce câţiva adulţi îi udă cu apă. Unii sunt mici…de vârsta fetiţei mele. Închid. Aş vrea să fac o promisiune de a nu mai deschide niciodată astfel de imagini. Aş vrea să şterg din minte tot ce am văzut. Aş vrea să mă gândesc la altceva…nu la pânzele enorme cu care sunt acoperite trupurile. La modă…sau la ciocolată…

Deschid apoi o pagină goală pentru a-mi aşterne gândurile. Să scriu. Să scriu ca să nu mă sufoc. Să scriu, ca să procesez ce simt. Să scriu, ca să-mi pot urla frustrarea, neputinţa şi durerea. Dar ce să spun? Eu nu înţeleg politica. Maşinaţiile enorme care pun la care omoruri sau care dau pacea în lumea asta sunt atât de greu de înţeles. Cât adevăr ajunge la oamenii mărunţi care trebuie să trăiască în diferite locuri pe planeta noastră?

Eu nu înţeleg politica. Nu înţeleg războiul. Mă bazez, ca cei mai mulţi, pe ceea ce ni se arata la ştiri. Cer adesea părerea a doi prieteni buni a căror judecată îmi inspiră încredere. Nimic însă nu mă ajută să înţeleg. Mânia, da „mânia” care face ca totul în mine să se zvârcolească, nu poate fi stinsă cu nimic. Războiul este scârbos de nedrept! Războiul este scârbos de urât!

Un reporter scrie despre cetăţenii care locuiau în Auschwitz şi despre implicare. El spune că au fost mulţi desigur care au privit la fumul care se ridica de la coşurile în care ardeau evreii nevinovaţi. Acolo…lângă casele şi câmpurile lor. Mulţi au văzut şinele pe care veneau vagoanele umplute cu oameni care aveau să fie măcelăriţi după gardurile cu sârmă ghimpată. Acolo…lângă casele şi câmpurile lor. Mulţi aşteptau atunci să vină americanii. În aşteptarea lor însă, nu au făcut nimic. Siria e atât de aproape. Din punct de vedere geografic, omenesc, spiritual, Siria e atât de aproape.

Şi mă întreb, ca cetăţean care locuieşte pe aceeaşi planetă cu acei copii care mor gazaţi, cum s-a ajuns aici? Ce e de făcut? Suntem în aşteptarea a ce? Producem pânze imense cu care acoperim trupuri moarte. Filmăm orori. Privim orori. Eu ce să fac? Eu ce să spun? Nu înţeleg războiul. Nu înţeleg politica. Puteam fi eu acolo. Putea fi copilul meu pe podeaua aceea. Putea fi familia mea aşteptând lângă camionul cu ajutoare din ţările bogate.

Nu-mi spuneţi că „Domnul e aproape”! În aşteptarea zilei când Isus va face dreptate stau şi eu.

Nu-mi citaţi din Isaia la modul superficial ca să vă satisfaceţi rolul de oameni spirituali, trecând repede la discuţii despre comitete şi problema conceptului de zeciuială. Ştiu şi eu că „lupul şi mielul vor paşte împreună” şi vreau să înţeleg cum va fi când tot pământul va fi plin de cunoştinţa Lui.

Sub nici o formă, nu spuneţi că orientul îşi merită soarta din cauza păcatului! Sunt înarmată cu contraexemple.

Nu mă lăudaţi pentru „inima mea mare”, pentru că lacrimile şi trăirile fugare nu ne fac mai buni creştini.

Spuneţi-mi mai degrabă ca vă temeţi la fel ca mine. Că ororile din locuri ca Siria vă stârnesc aceeaşi reacţie în stomac şi în inimă. Că vă împiedicaţi în viaţa de credinţă când vedeţi de ce este în stare omul. Că, înfrânţi, vă întoarceţi tot la Scripturi…nu pentru a înţelege războiul, nu pentru a învăţa despre politică, ci pentru a vă arunca plângând la pieptul lui Hristos. Că în ciuda morţii şi a mirosului de fum, Domnul este bun. Că şi în valea umbrei morţii pot cânta cei care îl urmează pe Mielul junghiat. Că vă păstraţi credinţa chiar dacă lumea asta ne dă motive să ne îndoim de bunătate.

Spuneţi-mi…o, spuneţi-mi că nu vă limitaţi trăirea de creştin doar la cântecele de duminică şi la întâlnirile de grupă. Spuneţi-mi că înţelegeţi de ce a spus Isus că ne trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor…ca pe nişte copii în faţa oamenilor cu mitraliere…ca pe nişte mame cu lacrimi înnegrite în faţa executorilor…

O, Doamne, mai spune-mi Tu ce să fac cu ceea ce îmi aduci în faţă. Ce să fac cu realitatea mea…cu ziua aceasta pe care o petrec în pace? Eu îmi termin ziua de lucru fără să mă tem de spray paralizant, merg spre casă mângâiată de un soare blând fără să fiu nevoită să mă lupt în faţa camionului cu hrană venit din alte ţări, ajung să îmi îmbrăţişez fetiţa sănătoasă şi fericită fără să fiu nevoită să o resuscitez pe podeaua vreunui spital bombardat, mă sprijin de braţul soţului meu fără să mă tem că îl voi pierde într-un război pe care nimeni nu îl înţelege, mă închin într-o biserică fără să fiu persecutată pentru credinţa mea.

Spune-mi Tu ce să fac când nu înţeleg războiul şi când parcă nu mai înţeleg nici pacea.

https://cristinatudosechelariu.wordpress.com/