În seara asta voi fi prezent în studioul Radio Cluj (www.radiocluj.ro), timp de două ore. Am fost invitat acolo pentru a vorbi despre mâncare, despre Crăciun, despre lucruri care se petrec prin bucătării în această perioadă. Voi încerca să ating și subiectul acesta, însă, pentru că nu vreau ca el să rămână-n limitele audienței pe care o va avea Radio Cluj în acel interval orar, îndrăznesc să-l pun în fața voastră aici.
Tăierea porcului e un obicei vechi. E una dintre legăturile noastre cu trecutul, cu modalitățile ancestrale de procurare a hranei. Am sacrificat mulți porci în viața asta, împreună cu bunicul meu, cu tata, cu fratele meu. Am crescut porci pentru a fi sacrificați, am curățat după ei în fiecare zi, i-am spălat, i-am scărpinat, le-am dat să mănânce lucruri gătite special pentru ei.
E drept, în copilărie nu mi-a fost ușor să văd că godacul care venea la gardul cotețului să-l scarpin pe spinare se transformă în tobă, table de slană și cârnați. Am înțeles însă că așa stau lucrurile, că pentru a trăi mâncăm alte ființe (și plantele, bacteriile din iaurt ori creveții sunt ființe, să știți). Am învățat de mic să respect asta, să nu batjocoresc mâncarea, să apreciez sacrificiul. Sacrificarea porcului s-a petrecut mereu repede și fără a abuza animalul și, în ceea ce mă privește, s-a lăsat mereu cu lacrimi mai mult sau mai puțin ascunse, indiferent de vârsta pe care o aveam.
Nu-s un pămpălău, am învățat că dacă-mi plac cârnații trebuie să fiu în stare să-i fac de la A la Z, A fiind momentul acela în care nu vrei ca fratele tu mai mic să te vadă cu lacrimi în ochi în timp ce-i înmânezi tatălui tău cuțitul ascuțit la perfecție cu o seară înainte.
Nu mă aștept ca aceia dintre voi care au văzut o bucată de cotlet doar în caserola din supermarket să înțeleagă fără cugetare lucrurile pe care le scriu acum. Sper însă să văd pe Facebook mai puține poze cu oameni care călăresc porci tăiați, mai puțini idioți care trag porcul mort după mașină (ce mă mir de asta, în țara în care unul a legat un cal viu după o furgonetă și l-a forțat să alerge cu 50 de kilometri la oră până-n pragul morții), mai puțini porci desenați cu Ad/Dc pe spatele pârjolit.
Sper ca aceia care cumpără cotletul din supermarket sau de la măcelăria din colț să nu-i mai judece pe cei care taie porcii, catalogându-i drept barbari. Și cotletul din supermarket ori de la măcelărie a aparținut unui porc odată viu. Sper ca între accesele de prostie și cele de ipocrizie ale unui neam bătut de vânturi rele, să regăsesc rădăcina de bun simț, categoria de mijloc a oamenilor decenți, echilibrați, pentru care o viață curmată nu-i un trofeu de pus pe wall ori o ocazie de a fi amuzant pe seama morții.
Decență e atunci când acorzi respect sacrificiului, după cum decent e să renunți de tot la carne dacă nu-ți convine ideea morții unui animal pentru ca familia ta să aibă ceva de pus pe masă, fără să te bați cu cărămida în piept pentru asta.
Să mă ierte toți cei care s-au simțit neplăcut atinși de vorbele mele, așa văd eu lucrurile acestea și conider că e obligatoriu să ne amintim cu toții cine suntem. Și nu, decența nu e o noțiune interpretabilă, chiar dacă așa pare la prima vedere. Să fim sănătoși.
https://www.facebook.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu