De mai multe ori am primit scrisori prin care eram întrebat care este părerea mea în legătură cu naşterea de copii. Am constatat că mulţi credincioşi, în special femei, se confruntă cu o anumită nesiguranţă atunci când vorbesc despre acest aspect şi ar dori să ştie exact cum stau lucrurile, din perspectivă biblică.
Chiar dacă ar părea un subiect neînsemnat sau uşor de abordat, sau lipsit de importanţă, atunci când te apleci asupra lui afli că nu este chiar aşa. Subiectul este unul cât se poate de serios şi cu implicaţii multiple, atât din perspectivă pământească, trecătoare, cât şi din cea a veşniciei.
Cu puţin timp în urmă mi-a ajuns în mână o carte publicată de editura Perla Suferinţei şi intitulată „Acei metodişti uimitori”, carte scrisă de A.W.Tozer. Trebuie să spun că am rămas profund impresionat de ceea ce am citit şi am fost motivat la o căutare mai adâncă şi mai profundă după Dumnezeu. Consider că a citi despre marii oameni ai lui Dumnezeu care au trăit înaintea noastră şi care au sfârşit cu bine alergarea lor pe acest pământ este un exerciţiu mult mai folositor decât multe alte lucruri pe care creştinii le fac azi. Din nefericire azi se citesc mai mult cărţi scrise de autori contemporani care, mulţi dintre ei, nu doar că nu au nimic de învăţat dar care învaţă lucruri care nu ar trebui primite de creştini şi care duc la confuzie şi chiar lepădare de adevărul lui Dumnezeu.
Autorul aduce în lumină acel exemplu minunat de trăire şi lucrare creştină al fraţilor Wesley, John şi Charles. Viaţa lor s-a desfăşurat între anii 1700 – 1800.
Vorbind despre Charles Wesley autorul scrierii despre care am amintit apreciază că nu a fost un alt compozitor de imnuri creştine mai mare ca şi el, în afară de regele David cel inspirat, iar fratele său John a fost unul dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu, lucrarea sa fiind cu greu egalată de vre-un alt slujitor.
Scopul acestor rânduri nu este de a scoate în relief lucarea făcută de cei doi (cei dornici să afle acest lucru să citească cartea la care fac referinţă) ci de a insista pe ceea ce au făcut părinţii lor, în special mama lor, Susanna Wesley.
Perioada în care cei doi fraţi au venit pe lume nu a fost deloc prielnică, am spune noi, pentru Evanghelie sau pentru naştere de copii. Clerul era corupt şi vândut, se făceau afaceri cu slujbele bisericeşti, iar starea oamenilor de rând era deplorabilă din punct de vedere spiritual, ajungându-se la o stare de decădere morală fără precedent. Şi nici condiţiile economice nu erau favorabile, sărăcia şi lipsurile materiale erau la ordinea zilei.
În aceste condiţii, după cum vedem azi lucrurile, nu ar fi fost recomandat ca o familie să aibă mulţi copii. Dar în familia Wesley lucrurile stăteau cu totul altfel. Charles şi John erau doar doi dintre cei optsprezece copii care s-au născut în familia lor. Şi trebuie remarcat faptul că John era al paisprezecelea iar Charles era ultimul, al optsprezecelea!
Autorul cărţii subliniază faptul că ar fi fost o mare pierdere pentru omenire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu dacă este îngăduit să spunem aşa, dacă Susanna Wesley, după al treisprezecelea copil, ar fi spus că sunt şi aşa prea mulţi copii în familia lor şi că nu mai este cazul ca şi alţii să vină pe lume. Şi motive ar fi fost suficiente să spună aşa, pe lângă toate cele enumerate mai sus fiind şi faptul că avea o sănătate şubredă.
În privinţa copiilor Dumnezeu nu a dat porunci ca să spună câţi să facă fiecare cuplu. El a spus doar: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Geneza 9:7).
De-a lungul istoriei a avea mulţi copii era considerat o adevărată binecuvântare de la Dumnezeu şi abia în ultimii ani perspectiva s-a schimbat. Au fost mai mulţi factori care au dus la schimbarea perspectivei. Unul dintre aceşti factori a fost dorinţa de emancipare a femeii şi drepturile pe care le-a primit pentru a fi independentă. Mişcările feministe, care păreau a fi bune în esenţa lor, au dus de fapt la degradarea societăţii, din perspectiva lui Dumnezeu. Femeia a început să devină independentă şi să aibă pretenţia de a fi la acelaşi nivel cu bărbatul, în orice sferă a vieţii şi în orice domeniu de activitate. Cariera ei a ajuns să fie pe primul plan iar familia să fie neglijată sau chiar abandonată.
Dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani şi căutarea unui confort material cât mai ridicat a fost un alt motiv care a avut ca şi consecinţă limitarea numărului de copii considerându-se că un număr ridicat de copii ar reduce confortul părinţilor. S-a ajuns azi până acolo încât există grupuri (şi care sunt deosebit de influente până la cele mai înalte nivele) care militează pentru reducerea drastică a numărului populaţiei Pământului, invocând diverse motive.
Un experiment care azi se dovedeşte a fi total nefericit şi care va avea consecinţe negative asupra structurii populaţiei din această ţară, cu efecte asupra economiei, a fost efectuat în China atunci când a fost promulgată o lege prin care se interzicea ca o familie să aibă mai mult de un copil. Am înţeles că azi, după mulţi ani în care a existat această interdicţie, autorităţile statului recunosc că a fost o greşeală şi caută a se reveni asupra acestei legi. Nu este lipsit de importanţă faptul că o astfel de lege a fost dată într-un regim comunist; comunismul a luptat întotdeauna împotriva lui Dumnezeu şi o face şi azi.
Aşa cum spuneam confortul material este una dintre principalele cauze pentru care oamenii azi nu mai fac copii. În ţările dezvoltate există chiar cartiere destinate doar oamenilor în vârstă, cartiere în care este interzis accesul copiilor, pentru a nu produce deranj celor ce locuiesc acolo. Am fost în astfel de locuri şi le-am văzut cu ochii mei. În acele ansambluri de locuinţe sunt create tot felul de facilităţi pentru rezidenţi, un mic rai pe pământ, iar cei ce ar putea deranja, copiii bunăoară, nu sunt bineveniţi.
Apostolul Pevel îi scria lui Timotei despre vremurile din urmă (2 Timotei, capitolul 3) şi îi spunea că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele. Principalul motiv pentru care vremurile vor fi grele şi care apare în capul de listă atunci când apostolul descrie cum vor fi aceste vremuri, caracteristicile lor, este că „oamenii vor fi iubitori de sine”. Va fi greu spre finalul omenirii pentru că oamenii se vor iubi pe ei mai mult ca niciodată.
Dragostea de sine duce la ură faţă de cei care ne-ar putea strica confortul, ură faţă de oameni evident, ură faţă de copii. Priviţi în jur şi vedeţi că tocmai se întâmplă acest lucru. Ne temem că cei de lângă noi ne-ar putea face nefericiţi. Nimeni nu vrea să fie deranjat, nici măcar cu un cuvânt. Din această cauză nici propovăduirea Evangheliei nu va mai fi permisă pentru că Evanghelia are de-a face cu păcatul şi dacă îi spui unui om că este păcătos el se va simţi ofensat. I-ai stricat buna dispoziţie, chiar şi în adunare unde el vine „ca să se simtă bine”. Aşa s-a şi exprimat o tânără care a ajuns anul acesta în Bruxelles pentru o perioadă de trei săptămâni ca să participe la nişte cursuri de vară. La aceste cursuri au fost invitaţi tineri din mai multe ţări, printre care şi din România. O tânără din România care a participat şi ea la aceste cursuri şi care este creştină, într-o discuţie cu persoana despre care vorbesc, i-a mărturisit acesteia Evanghelia, vorbindu-i şi despre păcat. Acest lucru însă i-a produs acelei tinere o mare tulburare reproşindu-i tinerei creştine din România că aceasta s-a purtat cu ea într-un mod care a ofensat-o şi prin care i-a stricat buna dispoziţie. Să nu mai spun că ea se considera a fi creştină.
Dragostea de sine se manifestă şi prin faptul că unii părinţi îşi doresc copii pentru ca ei, părinţii, să nu fie singuri şi pentru a avea pe cineva care să-i ajute la bătrâneţe. Aţi ajuta părinţii în vârstă este cu adevărat o datorie şi un creştin trebuie să facă şi va face acest lucru. Dar a pune problema în acest fel tot egoism şi dragoste de sine se numeşte. Singura preocupare a părinţilor creştini pentru copiii lor trebuie să fie ca aceştia să se dedice în totalitate pentru Hristos. Un părinte creştin nu trebuie să-i dorească altceva copilului său decât ca acesta să trăiască şi să moară, dacă trebuie, pentru Hristos. Dacă scopul pentru care am adus copiii pe lume este ca ei să aibă grijă de noi atunci nu vom accepta ca ei să-şi pună viaţa în pericol, de dragul lui Hristos.
Cu fiecare an care trece, pe măsură ce Dumnezeu este tot mai respins de către omenire, constatăm că se duce o luptă feroce împotriva naşterii de copii. Avortul a ajuns deja un drept pentru orice femeie şi pe măsură ce minorităţile sexuale primesc tot mai multe drepturi, în ţările dezvoltate, naşterea de copii este un fenomen tot mai rar. Cineva a citit pe o cană de ceai următoarele slogane: „Salvaţi balenele de la moarte!” iar pe cealaltă parte a cănii scria: „Femeia are drept la avort!”…
Nu se poate să nu vedem că ceea ce se întâmplă azi este în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu în privinţa naşterii de copii. Prin urmare fiecare trebuie să decidă dacă va merge pe calea lumii sau pe calea lui Dumnezeu.
Dar mai există un aspect care este neglijat chiar de către creştini, pentru că ceilalţi nici nu se gândesc la el. Mulţi creştini se întreabă: să facem sau nu copii, mai mulţi sau mai puţini? Şi după ce au primit o încredinţare în inima lor procedează după încredinţarea pe care au primit-o ca şi cum aceasta ar fi fost totul. Dar nu aceasta este totul ci, aş putea spune că o parte foarte importantă, o mare responsabilitate, abia de acum începe pentru cei ce au hotărât să aibă copii. Ce vei face cu copiii pe care i-ai primit este un lucru de o importanţă covârşitoare.
Susanna Wesley nu a fost o femeie de succes, aşa cum înţelege lumea astăzi. Despre ea feministele de azi ar spune că a fost o ratată. Dar ea a fost instrumentul prin care Dumnezeu şi-a pregătit slujitorii. Susanna Wesley a fost una dintre cele mai mari femei care au trăit pe acest pământ pentru că ea a dat lui Dumnezeu oameni de o valoare deosebită, uriaşi ai lui Dumnezeu, oameni care au influenţat destinul veşnic al multor oameni şi care L-au proslăvit pe Dumnezeu, glorificându-I Numele şi dărâmând întăriturile şi redutele lui Satan. S-a spus despre Susanna Wesley că „deşi nu a predicat niciodată, nu a publicat nici o carte (nn. deşi a scris destul de mult) şi nu a fondat nici o biserică, ea este cunoscută ca şi „mama metodismului”. De ce? Pentru cei doi băieţi ai ei, John şi Charles, care, conştienţi sau nu au aplicat în viaţa lor exemplul şi învăţăturile din circumstanţele şi felul de viaţă pe care l-au văzut în casa lor”.
Din nefericire chiar părinţii creştini care au copii nu mai sunt preocupaţi să-i crească pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Majoritatea părinţilor creştini le doresc copiilor lor un mare rău, fără să-şi dea seama de aceasta. Tot ce îşi doresc ei pentru copiii lor este ca aceştia să fie nişte creştini mediocri, de duzină, care să ajungă să facă un botez, să mai meargă la biserică din când în când, să mai cânte câte o cântare, să mai meargă la câte o conferinţă de tineri (deşi mai bine ar fi să nu-i lase la multe aşa zise conferinţe creştine de tineri), care să mai spună câte o rugăciune şi să nu facă prostii mari ca să nu aducă părinţilor ruşine şi să le strice bunul lor nume. Şi cam la atât se limitează viaţa de credinţă a multora, uneori nici chiar la atât. Se consideră că dacă au o mărturisire de credinţă, dacă au făcut un botez şi mai participă la slujbele din adunări, sau mai merg pe la vreo conferinţă de tineri, atunci sunt spirituali. Ori ei s-ar putea să fie tot atât de departe de Dumnezeu, şi majoritatea chiar sunt, ca şi prietenii lor nepocăiţi.
Nu prea mai găseşti părinţi creştini care să aibă ca principală preocupare a lor creşterea copiilor pentru Dumnezeu, dar într-un mod radical. Adică prioritar pentru aceşti copii să fie Împărăţia lui Dumnezeu nu împărăţia lumii. Cei mai mulţi creştini îşi doresc pentru copiii lor ceea ce îşi doresc şi cei din lume: să fie apreciaţi în mediul în care se află, să fie primii la fotbal, să ajungă oameni de succes, să câştige mulţi bani, să câştige titlul de miss boboc, să fie cei mai bine îmbrăcaţi, cei mai frumoşi, să fie sănătoşi, etc. Pe lângă toate acestea părinţii nu uită să le spună copiilor că dacă ei nu ascultă de Dumnezeu atunci Dumnezeu nu îi va ajuta în cele pământeşti. Şi, în cele mai multe cazuri, totul se limitează la pământ şi la o existenţă efemeră. Cred că cei mai mulţi creştini aşa pun problema, iar rezultatele se văd. Nu mai găsim Johni şi Charleşi Wesley care să întoarcă lumea cu susul în jos, care să dărâme întăriturile duşmanului şi care să trăiască numai pentru Dumnezeu. Nu avem astfel de oameni pentru că nu mai sunt mame aşa ca Susanna Wesley.
O capcană a duşmanului pe care am sesizat-o şi de care se foloseşte este ideea care se vehiculează foarte mult, în special în anumite grupări creştine, cum că Dumnezeu ne vrea „cap nu coadă”. Pornind de aici părinţii creştini şi-au făcut un scop în viaţă în a-şi vedea copiii realizaţi din punct de vedere material sau profesional, considerând că acesta este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu, credinţa copiilor lor şi preocuparea pentru o relaţie vie cu Dumnezeu rămânând pe plan secundar, aşa cum spuneam un minim de efort religios considerându-se a fi suficient. Prin urmare tot ceea ce este mai bun în aceşti copii, elanul lor, tinereţea, capacităţile lor intelectuale şi fizice se pun în slujba realizării de sine şi, dacă mai rămâne ceva i se dă şi lui Dumnezeu. Şi acest lucru este considerat ca normal şi justificat, când, de fapt, nu este. Dumnezeu nu vrea resturi ci vrea totul. La Proverbe 23 cu 26 scrie: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.”Iar în Psalmul 119 versetele 35-37 scrie: „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea. Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale, şi nu spre câştig! Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta!” . Copiii care pornesc pe drumul vieţii cu o perspectivă greşită, ajutaţi fiind şi de părinţi, ajung, în cele mai multe cazuri, oameni care iubesc lumea şi trăiesc pentru ea iar Dumnezeu are, pentru ei, rolul de a veghea ca ei să-şi poată duce la îndeplinire planurile egoiste şi care îi au pe ei în centru. Poate fi o nenorocire mai mare?
Sunt pentru educaţie şi Susanna Wesley a avut grijă ca odraslele ei să primească o bună educaţie, dar nu acesta fost scopul suprem şi final, aşa cum se întâmplă azi.
Recent am citit biografia unui alt mare om al lui Dumnezeu, contemporan cu noi, care de curând şi-a încheiat alergarea lui pe acest pământ: Leonard Ravenhill. El a predicat Evanghelia de la 15 ani până la vârsta când a murit, la 83 de ani, cred. A fost unul care a călcat efectiv pe urmele lui John Wesley. Spunea că John Wesley a străbătut Anglia în lung şi-n lat ca să predice Evanghelia călare pe cal dar el, Leonard, a străbătut Anglia pe jos, mergând din sat în sat împreună cu alţi tineri de vârsta lui şi predicând aceeaşi Evanghelie a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cum de s-a putut acest lucru? Cauza principală a fost tot o mamă evlavioasă. Când Leonard a venit pe lume, imediat după ce mama sa l-a născut, aceasta şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat cam aşa: „Doamne fă din acest copil un predicator sau mai bine ia-l de pe pământ chiar acum”. Şi la circa două ore după ce l-a născut l-a înfăşurat într-un pled şi s-a dus cu el la o strângere de rugăciune. Astfel că el putea spune mai apoi că a participat la o rugăciune cu fraţii pe când avea doar două ore.
Problema nu este doar câţi copii poate avea un cuplu azi ci ce face acel cuplu cu copiii care s-au născut în casa lor. Şi totuşi nu pot să nu mă gândesc că dacă părinţii Wesley s-ar fi oprit la al treisprezecelea copil, sau la al şaptesprezecelea, cât de săraci am fi fost astăzi şi cât de mulţi oameni care azi se bucură în cer ar fi ars în iad, în chin veşnic, fără nădejde şi speranţă, condamnaţi pentru totdeauna, dacă nu ar fi fost aceşti doi mari oameni ai lui Dumnezeu care să-i conducă la Hristos.
Dar merg un pas mai departe şi vă fac cunoscut faptul că Susanna Wesley, mama lui John şi Charles, a fost al douăzecişicincilea copil al familiei în care s-a născut, ultimul! Putem merge pe firul aceluiaşi raţionament şi putem spune că dacă părinţii ei ar fi spus, după al douăzecişipatrulea copil, că este destul, atunci Susanna nu s-ar fi născut şi nu s-ar fi născut John şi Charles, şi lucrarea nu s-ar fi făcut, multe sute de mii oameni azi ar fi în iad iar noi, ca şi creştini, am fi mai săraci…
Câţi copii trebuie să nască un cuplu creştin? Este greu de spus. Numai Dumnezeu ştie ce va fi următorul şi ce planuri are El cu un copil care, poate, nu mai este dorit de nimeni.
Dar se mai pune o întrebare: Sunt căminele creştinilor azi locul în care Dumnezeu poate trimite un copil, ştiind că acei părinţi îl vor creşte pentru Dumnezeu şi vor face din el un slujitor al Dumnezeului Preaînalt?
http://www.radiounison.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu