Copilarie in Valea Jiului

Prin aceasta povestire, nu incerc sa concurez cu Amintirile din Copilarie ale lui Creanga, doar incerc sa va spun cum era viata unui copil in Valea Jiului in prioada de trista amintire si dupa aceea.

M-am nascut si crescut aici si nu am sa regret niciodata acest lucru. Am cunoscut perioada de glorie a acestei zone, si perioada ei de decadere. Despre trecutul indepartat ii las pe altii sa va povesteasca, eu am sa va povestesc despre trecutul apropiat, trecutul generatiei care acum incearca sa iasa in fata si sa scape de anonimat.
Scoala am facut-o la nr.2, una dintre cele mai vechi scoli din oras. O scoala la care au fost si bunicii mei, si parintii mei, si la care mi-am desavarsit si eu in 1991 invatamantul primar.


Copilaria mea a fost una de provincie, in mijlocul unor oameni calzi, care isi castigau cu greu painea zilnica trudind in minele de huila din Valea Jiului. Viata aici nu era una usoara ptr cei care isi cresteau copii, insa ptr noi era una fara griji, chiar daca simteam din plin restrictiile regimului comunist.


Nu pot sa uit cum inghetam iarna in scolii, si de frig eram trimisi de catre profesori sa mergem la mina din apropiere (Mina Dalja ) ptr a procura lemne sa ne incalzim si sa putem sa desfasuram cursurile in conditii cat de cat decente. De aceea faptul ca nu mai exista aceea mina acum, pe mine m-a intrastat profund.
Cu toate astea, noi ca si copii eram fericiti, si traiam la maxim fiecare moment din viata noastra.


Bateam in fiecare zic maidanurile cu mingea, sau colindam padurile din zona, urcam prin pomi dupa cirese sau visine, trageam matzele de coada, sau mutam noaptea portile vecinilor, ptr ca a doua zi dimineata sa ne trezim pe la ora 5 si sa radem cu lacrimi cand ii vedeam pe toti plimbandu-se cu portile de la o casa la alta, ptr ca cea care o aveau dimineata nu prea semana deloc si nici nu se potriveau cu cea pe care o stiau de cu seara. Asta era una dintre distractiile noastre preferate, ca sa nu va povestesc de datul cu vaselina pe clantele de la porti, mutatul podetelor din fata case si umplerea santurilor cu apa sau datul cu funingine pe hainele intinse si lasate la uscat peste noapte. Deh ... copilarii de care imi este tare dor acum, si pe care copii din ziua de azi nu stiu sa le mai faca.


La scoala nu eram geniali, insa faceam la fel de multe nazbatii, astfel ca in fiecare dimineata erau convocatii parintii la scoala, ca sa afle cum am umplut scaunul vreunui profesor cu penandez pe care s-a asezat fara sa stie, sau cum am mai tras vreo colega de codite.
Cu toate astea eram niste copii cu mult bun simt, ptr ca cei care ne cresteau, desi oameni simplii si muncitori, aveau grija ca primul lucru care il invatam dupa MAMA, sa fie sarut mana ! Si era, ptr ca altfel, ne luam portia de nuelusa acasa, si uite ca nu a murit nici unul dintre noi, si nici nu regreta ca am primit o educatie mai mult sau mai putin ortodoxa.


De mancat mancam paine cu untura asta daca mai aveam loc de ciresele sau merle verzi si acre pe care deja le mancasem de prin pomii prin care fusesem, si ptr ca nu ajungeam niciodata pe acasa, desi parinti nostri faceau eforturi sa ne asigure cele mai bune conditii.
Vacantele erau cele mai frumoase, in mare parte petrecute in tabere, pe care eu unul nu am sa le uit niciodata.


Oameni erau foarte calzi si primitori ca sa va dati seama de linistea din zona, va spun doar ca in cartierul in care traiam eu (colonie, zona veche a orasului) nu incuia nimeni usa, sau si daca facea acest lucru, atunci lasau cheia sub presul de la usa, loc pe care oricum il stia oricine. Cu toate astea, foarte rar se auzea a fi fost vreo spargere sau ceva de genul asta.


Treptat insa, in zona, datorita minelor de carbune si disponibilitatii locurilor de munca din ce in ce mai bine platite, s-au adunat oameni din toate zonele acestei tari, care au adus cu ei obiceiuri mai mult sau mai putin bune, dar care totusi pana la urma au reusit sa se integreze binisor in sanul comunitatilor existente.


In linii foarte mari, cam acesta era copilaria unui copil din Valea Jiului, o copilariei libera si fericita, care poate fi confirmata de catre orice copil care s-a nascut si trait aici in aceea perioada. Acum si aici ca si peste tot, copii sunt mult mai emancipatii. Viata este mult mai tumultoasa, si maidanele unde odata bateam noi mingea pana nu ne mai vedeam din colb, acum sunt goale, copii de altadata au ajuns oameni mari, iar copii lor de acum uita sa mai fie copii, cum erau parinti lor altadata.

Florin Mugurel

Sursa: http://valeajiului.blogspot.ro/