Una din cele mai profunde nevoi pe care sufletul omenesc le are este nevoia dupa iertarea pacatelor. Bucuria sta in iertarea pacatelor. Pacea sufletului sta in iertarea pacatelor. Mantuirea sta in iertarea pacatelor…. In ceea ce ne priveste, noi oamenii, suntem in stare sa pacatuim, dar nu mai suntem in stare sa ne iertam singuri pacatele. E nevoie ca cineva din afara noastra sa vina si sa ne elibereze de vina, de povara, sa ne izbaveasca de sub condamnarea sub care am ajuns prin comiterea pacatelor savarsite. In aceasta seara vom vorbi despre iertarea pacatelor.
[….] Domnul Isus mijloceste pentru noi. El nu ne abandoneaza. Nu ne lasa. Sigur ca nu trebuie sa ne facem baza, temei, pe aceasta mijlocire a Domnului Isus ca sa justificam o viata traita in pacat. VAI DE CEL CARE TRAIESTE IN PACAT! VAI DE CEL CARE NU VREA SA SE POCAIASCA! Dar, ferice de acela care desi a cazut, se pocaieste si se intoarce la Dumnezeu! Ferice de acela care isi vede vina si cere indurarea lui Dumnezeu. Ferice de acela care zdrobit de vinovatie, se increde in jertfa lui Hristos si se bizuie pe mijlocirea Domnului Hristos. Acela gaseste viata. Acela gaseste indurare. Dumnezeu nu ne lasa.
Mi-aduc aminte cu durere si tulburare oridecateori imi amintesc aceasta intamplare. O intamplare adevarata, de altfel. S-a petrecut in biserica in care eu m-am intors la credinta. O tanara s-a intors la Dumnezeu. A fost botezata in apa. Dupa o vreme, prinsa in anturajul de la scoala, s-a racit in credinta. S-a indepartat de Dumnezeu tot mai mult. In final, a luat decizia sa se casatoreasca cu un baiat necredincios. Dupa o vreme, inima ei a inceput sa fie tulburata de starea rea in care a ajuns. Se indepatase de Dumnezeu. Cazuse de la credinta. Tulburata in cugetul ei, s-a apropiat de mama ei si i-a pus o intrebare: „Mama, eu as vrea sa revin la adunare. Dar, oare pe mine, Dumnezeu ma mai poate primi? Ma mai poate ierta?” Si mama ei i-a raspuns: „Nu stiu, dar, ma voi duce sa intreb.”
S-a dus sa intrebe. Si, a intrebat pe un frate. Ca raspuns, fratele a deschis Evanghelia la epistola catre Evrei cap. 6 unde scrie ca cei care au cazut nu mai pot sa fie inoiti si adusi la pocainta. Cand fata a auzit acest raspuns, a zis: „Macar de lumea asta sa ma bucur. Daca pentru mine, pe lumea de dincolo, nu mai este nici o nadejde, macar in lumea aceasta sa ma bucur.” S-a indepartat cu totul si nici astazi nu este in poporul lui Dumnezeu. Oameni buni, nu v-as dori vreunuia sa fiti in preajma in Ziua Judecatii cand Dumnezeu va vere socoteala acelui invatator pentru felul cum s-a purtat cu un suflet care a vrut sa se intoarca la Dumnezeu. Cine suntem noi sa masuram adancimile harului lui Dumnezeu? Cine suntem noi sa citim in fata unei persoane, a unui suflet, judecata lui Dumnezeu din Evrei capitolul 6? Da, in dreptul unor oameni, Dumnezeu ia aceasta hotarare. Dar, daca o ia, este treaba lui Dumnezeu. Si daca vreodata s-ar intampla sa descopere vreunuia dintre noi o asemenea hotarare, ca in dreptul unui suflet, Dumnezeu a decis lepadare si pierzare de la fata Lui, misiunea noastra nu e aceea de a face declaratie ca asa a hotarat Dumnezeu. Ci misiunea este sa ne angajam in lupta rugaciunii si a mijlocirii, daca-i cu putinta, Dumnezeu sa dea indurare acelui suflet si viata si mantuire.
TEXT 1 Ioan 1:5 – 2:1-1-2; 12
Predica incepe la minutul 1:02:00
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu