Știm ce se spune despre lucrurile care sunt în exces, că dăunează grav sănătății, fizice sau psihice. Orice dezechilibru, fie că este în sens pozitiv, fie negativ, rămâne tot dezechilibru. Însă când vine vorba de iubire, am învățat totuși că parcă e cu atât mai bine cu cât se înmulțește. Unde dragoste nu e, nimic nu e, spune un cântec, însă realitatea pare să arate că unde e prea multă dragoste, căsnicie nu mai e.
Astăzi, mai multă lume divorțează decât stă căsătorită, iar asta se întâmplă la fiecare categorie de vârstă, chiar și printre bunici acesta fiind noul trend. Principala cauză generală pentru divorțuri este incompatibilitatea, iar a doua este infidelitatea, însă ambele au în spate aceeași gândire.
Evoluția divorțurilor o urmează îndeaproape pe cea a conceptului de căsnicie și dragoste. Dacă în Evul Mediu francezii credeau că dragostea romantică este o nebunie ce trebuie vindecată prin consumarea sexuală înainte de a intra într-o căsătorie, astăzi franţuzoaicele sunt încurajate prin tot felul de servicii și aplicații de mobil să întrețină relații romantice și sexuale extraconjugale pentru a-și recăpăta independența sexuală.
Stephanie Coontz scrie că originile cauzelor divorțului modern datează de mai bine de 200 de ani, de la inventarea ideii că la baza căsătoriei ar trebui să stea dragostea și afecțiunea mutuală, nu interesele economice, politice sau strategice ale familiilor celor doi soți. „În mod ironic, fragilitatea căsătoriei moderne rezidă tocmai în aceleași valori care au ridicat relația maritală deasupra tuturor celorlalte angajamente familiale: concentrarea pe emoții, pasiuni, identitate și validare personală în cadrul relației de cuplu și atenuarea atașamentelor și obligațiilor emoționale care trec de unitatea conjugală”.
Pentru mii de ani, oamenii s-au căsătorit pentru a atinge ținte strategice bine identificate și măsurabile. Nu este vorba că dragostea romantică nu exista sau că nu era experimentată, dar nu era legată de conceptul de căsătorie. Afecțiunea romantică față de o anumită persoană a fost pentru majoritatea societăților un motiv mult prea fragil și egoist pentru a încheia o tranzacție majoră cum era căsătoria. Când acest lucru s-a schimbat, oamenii au fost încântați de cât de satisfăcător, intim și pasional poate fi acest parteneriat. Căsătoria nu mai era doar locul în care să poți găsi un sens profund al vieții, ci și locul care promitea cea mai mare distracție. Sociologii vremii notau că o „moralitate a ceea ce e distractiv”, foarte diferită de vechea „moralitate a ceea ce e bine”, lua cu asalt societatea, scrie Coontz. Însă pe măsură ce au crescut așteptările, pe atât au crescut și dezamăgirile atunci când satisfacțiile promise nu erau atinse. Şi cu cât oamenii au introdus în relație din ce în ce mai multe ținte de împlinire personală, cu atât au devenit mai critici cu privire la o relație care deodată părea goală și nesatisfăcătoare. Rezultatul? Căutarea dragostei, a distracției și a împlinirii personale în oricare altă parte ce pare promițătoare la momentul respectiv.
Efectul aproape imediat a fost concluzia conservatorilor că acest tip de iubire va fi moartea căsătoriei tradiționale, în timp ce apărătorii noii liberalizări credeau că împlinirea emoțională și sexuală nou găsită în căsătorie va coborî gradual rata divorțurilor. Tendința a determinat relaxarea legilor cu privire la divorț și adulter în majoritatea țărilor, iar până la urmă, se pare că prognosticul conservatorilor a fost mai aproape de realitate.
Coontz concluzionează că, dintr-o perspectivă istorică, este „complet nerealist să ne așteptăm ca rata divorțurilor să scadă la cea din anii 1950 sau mai înainte sau ca rata căsătoriilor să crească semnificativ. Chiar dacă rata divorțurilor și cea a relațiilor nonmaritale au crescut, la fel au crescut și standardele noastre cu privire la ce înseamnă o căsnicie bună.” Un bine-cunoscut specialist în etică, Felix Adler, explica în 1915 că fericirea este „un incident, un fenomen secundar al căsniciei și nu poți să faci din asta un țel suprem fără să ajungi la înțelegerea intolerantă în care căsătoria ar trebui să se termine când se termină fericirea”. Oamenii din trecut nu aveau nicio formulă secretă pentru cum să își dorească o căsnicie reuşită și în același timp să accepte un eșec. Însă, comparativ cu noi, erau mult mai toleranți față de ceea ce poate fi câteodată o diferență imensă între retorică și realitatea, între așteptări și viața de zi cu zi.
http://semneletimpului.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu