Sunt sigur că măcar odată în viaţă, dacă nu de sute de ori, ai dorit să schimbi ceva în felul de a fi al celor de lângă tine. Fie că e vorba de copii, soţ, soţie sau alţi cunoscuţi am dorit la un moment dată fie să corectăm ceva, fie să îi încurajăm când erau la pământ sau chiar să îi motivăm spre performanţă. De regulă, cea mai rapidă şi mai la îndemână metodă, dar şi cea mai bine ştiută de noi din exemplele anterioare este critica şi competiţia. Tradus: îl criticăm pe cel le lângă noi pentru rezultatele slabe obţinute şi îl comparăm cu ceilalţi mai performanţi decât el în speranţa că luptătorul din el se va trezi şi va vrea să se ridice deasupra celorlalţi.
Logica asta uneori dă rezultate, este cea cu care mulţi dintre noi am fost crescuţi şi o ştim, este metoda cea mai la îndemână şi mai uşoară de a motiva, desi nu este nici cea mai eficientă nici cea mai corectă. Într-adevăr o asemenea abordare ar putea da rezultate satisfăcătoare le cei extroverţi dar când vorbim de introvertiţi poate însemna distrugere. Educaţia competitivă este baza educării cel puţin în România. Clasamentele nu ne sunt deloc străine şi motivarea copiilor spre a obţine un loc fruntaş e meserie veche. În cuplu, familie am auzit foarte des expresii de genul „ăla uite ce a făcut”, „ăla cum poate”, „familia cutare a mers in concediu, noi de ce sa nu mergem” etc, etc. Cu alte cuvinte compararea cu alţii este considerată în multe cazuri factor motivant spre realizarea unor scopuri mai ales spre schimbare.
Acesta este motivul pentru care apare aşa de des cearta. Ceartă pentru note, ceartă pentru fapte, ceartă pentru că a uitat, ceartă că nu te ajută, ceartă pentru că nu faceţi sex, ceartă pentru că nu e sensibil, ceartă pentru că nu mergeţi în concediu, ceartă că nu aveţi libertate, ceartă pentru lipsuri, ceartă pentru bani etc, etc. Toate se produc datorită mentalităţii concurenţiale şi datorită modului greşit de a stimula pe oameni. În acest fel se realizează uşor o rupere a relaţiei şi ruperea aceasta nu este neapărat însoţită şi de o despărţire fizică cât mai ales de o despărţire emoţională şi o imposibilitate de sudare a relaţiei. Cu alte cuvinte oficial suntem soţi dar emoţional nu ne putem uni, oficial suntem părinţi si copii dar emoţional nu suntem uniţi etc.
Deşi cea mai folosită metodă este compararea azi vreau să scriu şi despre una mai constructivă după părerea mea şi cu potenţial mai mare de fortificare a relaţiei şi aceasta este aprecierea.
Aprecierea este una din cele mai eficiente şi mai necesare metode care poate fi folosită la a motiva oamenii şi la a lega relaţiile mai puternic. Într-un fel sau altul aprecierea la un moment dat dispare „din cauze naturale” pentru că am descoperit cam tot ce se poate descoperi la o persoană şi deci nu mai avem motive să apreciem ceva. Atâta vreme cât nu mai există factorul de „nou” avem tendinţa să nu mai apreciem pentru lucruri sau aspecte cu care deja ne-am obişnuit. Asta e o capcană periculoasă întrucât ne răpeşte resurse preţioase necesare relaţiilor într-un mod nedrept. De ce să apreciem calităţile cuiva doar când le-am descoperit şi nu le mai apreciem la un an după asta? Nu mai sunt aceleaşi calităţi? Sau „dacă nu scoate ceva nou” nu mai este vrednică persoana de apreciere? Lipsa aprecierii după momentul obişnuinţei cu acea persoana e nedreapta şi ar trebui corectată.
Când ne formăm un mod de gândire şi acţiune corect din acest punct de vedere vom vedea şi rezultate remarcabile. Totuşi, un astfel de mod de gândire nu trebuie să apară datorită avantajelor sale pentru noi ci datorită preocupării noastre pentru binele celorlalţi. Adică, nu aplic o asemenea metodă doar pentru ca să obţin eu anumite rezultate, anumite avantaje de la soţ sau soţie ci pentru că am o inimă plină de dragoste pentru oameni şi prin această metodă îmi pot arăta o dragoste de care celălalt are nevoie.
În ce constă aprecierea, sau tiparul acesta? În principal într-o refocalizare a modului de a privi lucrurile. Dacă până acum, prin critică, observam şi spuneam ce lipseşte şi nu este bine sau făcut, acum prin apreciere alegem să observăm şi să apreciem pentru tot ceea ce este făcut. Exemplu: În loc să critic copilul pentru nota 6 de la şcoală, adică pentru punctele care lipsesc de la 10 până la 6, îl apreciez pentru punctele care le-a luat peste minimul necesar adică pentru un punct peste 5. În loc să critic soţul că a uitat să ungă uşa să nu mai scârţâie sau pentru că a uitat să cumpere flori de ziua soacrei lui îl apreciez pentru că a dus gunoiul şi pentru că s-a gândit să cumpere pâinea când a venit acasă. Focalizarea pe lucrurile făcute deja are două avantaje majore şi altele mai mici.
Primul avantaj major îl priveşte pe omul care primeşte aprecierea că se simte bine, e motivat, e energizant scapă de critică şi asta îl provoacă să fie mai atent data viitoare când i se solicită ceva. Al doilea avantaj e la cel care face aprecierea pentru că nu se mai enervează, nu se mai consumă, nu mai ceartă şi poate alege să găsească împreună cu celălalt soluţii eficiente pentru a nu mai repeta greşeala sau pentru a performa data viitoare.
Aprecierea este unul din instrumentele care pot face minuni în relaţiile interumane şi data viitoare vom vedea câteva moduri de a acţiona şi vom înţelege mecanismele de acţiune. Până atunci… apreciază-l pe cel de lângă tine pentru puţinul sau multul de care este in stare şi rezultatele nu vor întârzia să apară.
http://www.filedinjurnal.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu