Gogoși de vânzare, gogoși! Cine mai dorește, cine mai poftește minciunele dolofane cu termen de garanție? Expiră după alegeri!
Așa am citit eu materialul electoral vârât în fața ochilor de către un cetățean păcălit, bietul. Bineînțeles, am făcut hârtiile cocoloș și am marcat "coș!" la prima pubelă întâlnită. Mă gândesc cu mâhnire că, la trei sute de metri sub pământ, o mulțime de mineri protestează de câteva zile și nimeni nu se sinchisește să le facă dreptate.
Mă gândesc la prietena mea care își știe soțul în adâncul pământului, în umezeală, în întuneric, în frig. Mă gândesc la unele spitale din România unde, la secția Pediatrie, zeci de copii bolnavi tușesc în saloane îmbâcsite de igrasie, așezați pe saltele vechi, de pe vremea lui Ceașcă.
Îmi duc gândul mai aproape, la o zi obișnuită de școală, în clasa a II-a B.
Este ora de comunicare în limba română. Câteva perechi de ochi neliniștiți mă privesc în timp ce eu "mă dau peste cap" să îi învăț "oarice". Le este foame, nu le pasă de povestea mea frumoasă, pregătită pentru ei, de cântecelul ritmat și de materialele colorate așezate pe tablă. Unii dintre ei trăiesc cum pot, nu au apă în casă, să nu mai zic de cărți și alte asemenea! Nu le pasă de idealul, lumea colorată prezentată de noi, dascălii, de netodele noastre moderne, de brainstorming, explozii stelare, etc.
"Doamna, când vine laptele și cornul? Eu n-am mâncat nici ieri, decât la școală..." Mă scutură un fior rece cu gândul la îmbuibații care le îndeasă minciuni pe gât atâtor familii sărmane, păcălite cu un litru de ulei, o pâine, o plasă cu de-ale gurii. "Mâine voi lua mai multe sandvișuri la școală", îmi notez în gând. Din prima bancă, o fetiță mă privește cuminte, sfioasă. Își ascunde cu jenă papucii din pânză, uzi leoarcă de ploaia din dimineața aceasta.
Mai notez pe lista din gând și o pereche de ghete. Elevii mei nu au nevoie de metode moderne de predare. Ei au nevoie de afecțiune, de cineva căruia să îi pese. Așa că, pentru mâine nu am nicio fișă, nicio poveste, nicio metodă, niciun cântecel. Pentru mâine am: sandvișuri, două urechi care să-i asculte și două brațe care să îi îmbrățișeze.
Vreau să sper că viitorul acestor copii va arăta mai puțin mohorât decât ziua de azi. Și pentru asta, avem nevoie de oameni care să nu ne mai mintă, să nu ne mai promită, să nu ne mai spună povești, idealuri, să nu ne mai prezinte metode și planuri noi, ci să le pese, să fie schimbarea, să pună umărul la treabă pentru că își iubesc semenii și țara.
România are nevoie de iubire.
România are nevoie de iubire.
Avem nevoie de Dumnezeu.
Angela Stănilă, 6 noiembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu