Utopia Valea Jiului. Cronica a dezindustrializarii ratate


Valea Jiului este, pentru cei care încă nu au apucat să o viziteze, un mic colț de rai săpat de apele repezi ale Jiurilor de Est și de Vest la poalele masivelor Parâng, Retezat și Vâlcan. A fost și a rămas așa chiar și în zilele aspre ale industriei miniere înfloritoare, care la scara istoriei a durat ceva mai mult de-un secol. Iar acum se stinge încet, ca o poveste la gura sobei, pe care nu o mai ascultă nimeni.
În această căldare creată odată cu metamorfoza geologică a Carpaților Meridionali, cu adevărat nu s-au simțit acasă decât păstorii. Un profesor de istorie de scoală gimnazială, de felul său din orașul Lupeni, ne povestea în tinerețe că dacii nu obișnuiau să parcurgă Carpații de la sud la nord și invers decât pe cărări de culme și de plai. Astăzi încă, momârlanii, adică băștinașii locurilor, despre care se acreditează că se trag direct din daci, își construiesc casele aninate pe culmile dealurilor, așa cum i-au și găsit industriașii austro-ungari care au investit, în secolul XIX, în deschiderea primelor mine din Valea Jiului.
Și trupele romane care au invadat Dacia pentru a-l supune pe Decebal au simțit nevoia de a se deplasa tot pe cursul râurilor, intrând pe culoarul Jiului sau al Cernei către cetățile din inima munților Oraștiei. Urmărindu-le mișcările și atacându-i din loc în loc, dacii se deplasau pe drumuri de munte, unde, din loc în loc, se găseau și avanposturile de apărare ale cetăților Orăștiei. Astăzi încă se zărește un prim astfel de avanpost pe dealul Crivadiei, imediat cum părăsești Valea Jiului și apuci cursul Streiului către râul Mureș, către Orăștie.
Ce i-a adus pe romani în Dacia? În primul rând aurul din Apuseni, pe care l-au exploatat sistematic și l-au transportat către Roma pornind în călătorie cu plutele pe Mureș. Ce i-a adus pe austrieci în Valea Jiului? Mineritul, nevoia de resursă energetică, stringența exploatării huilei cu care să susțină planurile imperiale de industrializare și metalurgia fierului de la Călan, Hunedoara, Otelu Roșu și Reșița.
Industrializarea Văii Jiului a găsit acel colț de rai ca loc de pășunat, deținut în mare parte de familia nobililor maghiarizați ai Cândeștilor din Țara Hațegului; de ei și de alți țărani fruntași ori mijlocași, care-și mânau turmele de vite peste vară la iarbă grasă, pășuni mai bune decât în lunca Streiului.
În doar câteva zeci de ani din a doua jumătate a secoulului al XIX-lea, utopia industrializării planificată la Viena prindea contur. Zeci de colonii de muncitori au fost ridicate pentru a deschide minele. I-au precedat muncitorii italieni, aduși din nordul peninsulei, specialiști în construirea de tuneluri, căi ferate și în tăierea lemnului. Le-au urmat funcționarii maghiari ai imperiului dublei coroane și meseriașii germani, cehi, slovaci, dar și mâna de lucru ieftină ruteană sau românii din zona Apusenilor, acolo unde minele de aur ba se închideau cu falimente răsunătoare, ba se redeschideau cu aportul unor aventurieri ce plăteau mâna de lucru extrem de prost.
Putem fixa începutul utopiei industrializării undeva în deceniile cinci și șase ale secolului XIX. De atunci multe evenimente s-au succedat până astăzi și au marcat o istorie frământată pe care nimeni nu mai pare interesat să o cunoască. Nu acum, în vremurile în care Elon Musk ne oferă tehnologia viitorului, cu automobile electrice ghidate de inteligența artificială și costumele autonome ale viitorilor coloniști de pe Lună, ori de pe Marte. Despre devenirea utopiei industrializării și stingerea sa deloc glorioasă vreau să vă vorbesc, pentru că simt că am ratat, ca națiune, șansa de a gestiona cu eleganță ”sfârșitul istoriei” sale (cumva, în termenii lui Francis Fukuyama) și, deci, oportunitatea de a intra în post-industrialism conștienți și pregătiți.
Chiar și acum, când aud planurile guvernului de a înființa un vehicul investițional mamut, cum se anunță Fondul Suveran de Investiții și Dezvoltare, ale cărui resurse se vor salvatoare ale industriei României, nu pot să nu mă întreb: care industrie? Să închei o utopie cu una nouă nu face decât să confirmi că n-ai învățat lecțiile istoriei pe care, încă, o trăim. Una dintre ele este lecția utopică a industrializării Văii Jiului și dificultatea incredibilă cu care guvernele noastre gestionează finalul său. Fără ca nimeni să vrea să învețe ceva. Fără ca nimeni să vrea să privească cu discernământ spre trecut și inteligent spre viitor.
QUO VADIS MINERITUL DIN VALEA JIULUI
În anul 1992, dacă îmi aduc bine aminte, ca inginer debutant, am participat la un curs intern de pregătire în management. Rostul cursului era să ne plaseze pe noi, foști studenți și proaspăt ingineri, în realitatea organizației care se numea, pe atunci, Regia Autonomă a Huilei. A fost un demers lăudabil.
Un lector pe care l-am avut la acel moment ne-a vorbit într-o zi, în afara programului de pregătire anunțat, despre cum ar trebui plasată industria minieră a huilei în contextul economiei de piață. Dar a pornit excursul său, pentru cultura noastră generală, de la planurile pe care guvernele comuniste le aveau pentru Valea Jiului, atunci când zăcămintele s-ar fi epuizat.
Aceste planuri ar fi fost creionate încă de guvernele din vremea lui Gheorghiu Dej, care calculaseră că, undeva în anul 2020, Valea Jiului își va fi epuizat zăcămintele de huilă exploatabile în condiții de rentabilitate (da, teoretic și economiștii comuniști vorbeau de rentabilitate, de producerea de ”plus valoare”, adică de profit) și urma să fie închisă și transformată în stațiune turistică.
Când spun închisă, trebuie să înțelegem chiar acest lucru, ad literam. Comuniștii s-ar fi întors la bunele obiceiuri ale dacilor și urmau să închidă albia râului Jiu, la confluența celor două Jiuri, de Est și de Vest, la Livezeni, cu un baraj de câțiva zeci de metri. Depresiunea urma să fie inundată și să se formeze un imens lac de acumulare, care nu avea doar rostul de a produce energie curată, ci și de a constitui baza, alături de pârtiile montane, pentru construcția unui ansamblu de stațiuni montane în Parâng, Vâlcan, Straja etc.
În schimb, acolo unde în prezent se află localitatea Baru Mare, la ieșirea din Valea Jiului către Hațeg, urma să se contruiască un oraș nou, pentru 150 de mii de locuitori, unde ar fi urmat să fie strămutați localnicii orașelor actuale, de la Uricani, Lupeni și până la Petroșani și Petrila. Nu-mi mai aduc aminte ce nume trebuia să poarte noul oraș, dar se gândiseră, desigur, la ceva ”revoluționar”.
Deci guvernele comuniste aveau – în buna tradiție a planificatorilor marxisto-leniniști – un plan final pentru utopia Văii Jiului. Planul transformării zonei într-un lac montan înconjurat de stațiuni montane de iarnă, poate chiar cu ambiții de organizare a unor competiții olimpice.
După revoluție, însă, mineritul Văii Jiului a stat sub semnul falimentului și al mineriadelor. Parcă întrevăzând viitorul nesigur sub acele auspicii nefaste, lectorul nostru a insistat să ne vorbească atunci de viitorul mineritului în economia de piață. În anul 1992, el evoca o bursă minieră a huilei, ce putea avea sediul chiar în Petroșani și crearea unei bănci miniere. Ne vorbea de formarea liberă a prețului huilei și de investiții nu doar cu fonduri ale statului, ci prin reinvestirea profitului și din împrumuturi bancare cu dobânzi prietenoase, sindicalizate prin banca minieră.
Dar guvernanții și managerii regiei aveau alte planuri. La fel și puternicele sindicate conduse de liderul de tristă amintire Miron Cozma. Grevele miniere se succedau periodic, guvernul Văcăroiu refuza să lase liberă formarea prețului huilei, iar regia gâfâia financiar. În anul 1996 a reușit să acopere pierderile prin diminuarea capitalului social. Apoi nu s-a mai putut face nimic. Iar pierderile Regiei Autonome a Hulei s-au acumulat, la fel ca și arieratele, mai ales în raport cu bugetul consolidat al statului.
În 1999 feudalismul sindical și-a atins apogeul. Recent eliberat din detenție, în august 1998, Miron Cozma anunțase un veritabil război sindical împotriva statului. Și s-a ținut de cuvânt. În ianuarie 1999 a câștigat luptele cu jandarmii de pe Defileul Jiului și de la Costești și a scos tancurile armatei pe autostrada București – Pitești să apere capitala de o nouă mineriadă. România trecea prin momente grele și utopia Văii Jiului se transformase într-un coșmar național. Încheiat, într-o primă etapă, ca o baladă medievală neagră, cu parafarea unui târg între zidurile mânăstirii Cozia. Curat ev mediu. Apoi a mai urmat o luptă, undeva în județul Olt, la podul de la Stoienești, unde jandarmii, cu o nouă comandă, au reușit de această dată să-și facă cu profesionalism datoria.
Guvernul a reorganizat Regia Huilei în Compania Națională a Huilei, a disponibilizat încă din anii 1997 – 1998, cu pachete compensatorii, 20 de mii de mineri (aproape 40% din totalul angajaților), a externalizat activități și a început să închidă mine, cu asistența Băncii Mondiale și a Uniunii Europene. Criza s-a încheiat, dar mineritul huilei, ca afacere, nu și-a mai revenit niciodată.
În valuri succesive, au continuat disponibilizările și s-au conceput noi planuri de reorganizare și închideri de mine, cu finanțare de la bugetul statului. Ajutorul de stat, notificat Comisiei Europene, marchează un angajament al guvernelor României care implică lichidarea mineritului din Valea Jiului în orizontul anilor 2020. Chiar dacă niciun guvernant nu spune cu subiect și predicat acest lucru.
Pentru început, din Compania Națională a Huilei s-au desprins un număr de mine (Petrila, Paroșeni și Uricani etc.) care au format Societatea Națională de Închideri de Mine Valea Jiului. Aceste mine ar trebui să fie închise până la finele anului 2018.
Alte mine, ca Livezeni, Vulcan, Lupeni sau Lonea au fost cuprinse în structura Complexului Energetic Hunedoara, alături de centralele termoenergetice de la Mintia și Paroșeni. Dar Complexul Energetic Hunedoara nu este o structură rezilient concepută și adaptată pieței energetice din România sau celei regionale, din mai multe motive. În primul rând, produce o energie scumpă și nu poate concura cu alți producători privilegiați, cum sunt Hidoelectrica sau producătorii de energie electrică din surse regenerabile, care sunt încurajați de schema de ajutor de stat care le acordă certificate verzi.
Complexul Energetic Hunedoara nu poate concura nici măcar cu Complexul Energetic Oltenia în privința nivelului prețului de producție. În plus, nu are resurse prin care să poată spera la investiții în modernizarea proceselor de producție, care să-l ajute să câștige competitivitate, și nici să facă investițiile de mediu care să-i permită încadrarea în reglementările europene în materie.
Cu alte cuvinte, Complexul Energetic Hunedoara este lăsat la voia întâmplării, iar guvernele ce continuă să se succeadă evită să aplice mecanismele normale într-o economie de piață, prin care să fie cel puțin evitată calea acumulării de arierate. Deși este evident că, din perspectiva pieței, Complexul Energetic Hunedoara este o afacere moartă, mai multe tentative de instituire a administrării sub control judiciar au eșuat în instanță. Eu personal sunt uimit de lipsa de responsabilitate a celor care administrează acest complex energetic, dar și a ministerului de resort ce se păstrează într-o inexplicabilă expectativă și mă întreb, până când?
VALEA JIULUI ȚINUTUL MOMÂRLANILOR, DAR ȘI AL TURISMULUI MONTAN?
Nu putem vorbi despre mineritul din Valea Jiului fără să remarcăm veritabilul melting potcare a fost creat în zonă, într-o succesiune de experimente sociale care au însoțit utopia industrializării și a progresului pe care ar fi trebuit să-l susțină.
Pentru început, imperiul austro-ungar a favorizat sau a provocat strămutarea unui amestec de populații aduse din imperiu, de la cehi și slovaci la italieni și ruteni, care să alimenteze cu mână de lucru calificată și necalificată nevoile investitorilor care își deschideau afaceri miniere.
În mod evident, Budapesta și-a asumat administrarea treburilor statului, astfel că funcționărimea era preponderent maghiară. Inginerii și geologii erau fie austrieci sau germani, fie italieni. Ca mână de lucru ieftină erau preferați românii din zona Apusenilor sau rutenii (din Transcarpatia). Se remarcă faptul că localnicii, momârlanii, păstorii, au preferat să nu se angajeze ca lucrători în minerit și nici nu s-au amestecat prea mult în viața coloniilor miniere. Cel mult, au acceptat să livreze produse specifice (lapte, brânzeturi, carne etc.) noilor coloniști; aceste schimburi economice au fost, totuși, limitate și mai degrabă sporadice. Comerțul organizat era mai cu seamă atributul comercianților de origine evreiască, care și-au constituit în Valea Jiului o comunitate prosperă și semnificativă.
După primul război mondial, capitalul românesc a preluat afacerile miniere, dar a continuat să apeleze la forța de muncă alogenă, calificată, chiar dacă administrația maghiară a fost înlocuită de cea românească.
Nici comuniștii – prin definiție internaționaliști – nu au schimbat pentru început ordinea lucrurilor din Valea Jiului. Dimpotrivă, au lipit ca o marcă revoluționar-comunistă momentul grevei de la Lupeni 1929 de colectivele de mineri, care intrau astfel în avangarda clasei muncitoare din România. Comuniștii au prioritizat și anumite investiții, îmbunătățind și modernizând zestrea urbană.
Momentul grevei din 1977 a urgentat anumite măsuri de ordin social, alimentate și de unele rezerve ale comuniștilor de orientare naționalistă din administrația Ceaușescu, care nu vedeau cu ochi buni amestecul de naționalități din Valea Jiului. Ca urmare, anumite comunități au fost diluate de încurajarea repatrierii minoritarilor germani sau evrei, în timp ce ”elementul românesc”a fost întărit prin aducerea, de multe ori ca măsură administrativă, de forță de muncă din alte regiuni ale țării, în special din Moldova.
Aceste acțiuni, cunoscute ca acțiunea 5000, sau 7000, sau 9000 etc., au fost responsabile de strămutarea în Valea Jiului, mai ales în anii ′80, a peste 40 – 50 de mii de oameni, sub pretextul nevoii de forță de muncă. Eu, personal, ca student în practică la mina Lonea, am avut ocazia să cunosc un astfel de om detașat cu forța în mineritul din Valea Jiului, la vârsta de 40 de ani, tocmai de la Fabrica de Avioane Bacău.
Persoana în cauză era absolut distrusă sufletește și avea perioade în care plângea ca un copil. Nu spunea decât ”trebuie să mă întorc, nu pot să rămân aici, trebuie să mă întorc la familie, n-am ce căuta aici!”. Recunosc că drama lui m-a luat prin surpindere și nu am reușit să empatizez prea bine cu el. Până la urmă, mi se părea mie, mina era un loc de muncă la fel cu oricare altul, dar omul era absolut îngrozit de galerii, de abataje, de ideea de a intra zilnic în subteran și nu lua în calcul sub nicio formă mutarea familiei de la Bacău undeva în Petrila.
Apoi, mai erau și militarii. Mii de militari intrau zilnic în subteran și erau o resursă umană importantă, pentru că nu aveau prea multe soluții de a refuza muncile sau plasarea la anumite locuri de muncă. În schimb, erau plătiți și nu puțini au ales, după lăsarea la vatră, să rămână în Valea Jiului și să se angajeze la o anumită mină, sau chiar să solicite să fie plasați în anumite brigăzi de lucru, pe care le cunoșteau și unde erau foarte bine plătiți.
După al doilea război mondial, în special, rezervele băștinașilor, adică ale momârlanilor, pentru angajarea la mină au început să dispară. De altfel, sub administrația comunistă era destul de dificil să rămâi simplu păstor, trebuia să fi ”încadrat în câmpul muncii”. Dar mina a continuat să rămână pentru momârlani un loc cu care nu era prea bine să ai de-a face.
Așa că, în prim planul vieții unui momârlan au rămas plaiurile și vitele, viața aspră de păstor, aspră, dar liberă. Au continuat să-și construiască casele pe culmi de dealuri și numai ei știu cu câtă dificultate reușesc să transporte până acolo materialele de construcție de care au nevoie. Cei care aveau locuri de muncă în industrie au primit uneori locuințe în blocurile comuniste și nu le-au refuzat, dar nu au renunțat niciodată la proprietățile lor dintre dealuri.
Vara își duceau, și o fac și acum, vitele și oile pe pășunile alpine din Gorj și până spre Sibiu. În piețele orașelor se formau târguri pentru angajarea cosașilor, la vremea otavei sau a fânului. Acolo veneau maramureșeni, bărbați tineri purtând uneltele proprii și așteptau răbdători să fie angajați pentru cositul plaiurilor. Negociau la sânge prețurile serviciilor, dar niciunul nu rămânea fără angajament, pentru că erau singurii capabili să muncească zi lumină, în ritm susținut, astfel încât cositul să dureze cât mai puțin și iarba coaptă ”să nu se treacă”.
Deși comunitățile de momârlani ar putea constitui baza unui turism rural aparte, extrem de apreciat în Valea Jiului, interesul lor pentru o atare perspetivă este foarte redus. Aceeași atitudine care i-a făcut acum un secol să stea deoparte de coloniști (pe care îi numeau barabe sau bărabe) se manifestă și acum. Este o teamă instinctivă față de alteritate și o nevoie de a fi doar tu cu tine sau cu ai tăi.
Chiar și în prezent o casă de momârlani se construiește asemeni unei fortărețe (a unei dave), închisă pe patru laturi. Acolo este corpul de casă, acolo se găsește și staulul vitelor sau al oilor. Iar morții familiei continuă să-și găsească odihna aproape, în livada sau pe holda familiei.
Desigur, cea mai mare parte a caselor de vacanță sunt construite pe terenurile unor momârlani. Dar aranjamentele sunt aparte, pentru că momârlanii arareori acceptă să-și vândă pământul. Să-l înstrăineze efectiv. De cele mai multe ori plata pământului este ca o taxă de concesiune, .................
Continuare: AICI

Comentarii