Valea Jiului va deveni Mica Austrie | Se construiește cea mai mare staţiune turistică de iarnă din sud-estul Europei

Înainte de a fi exploatare minieră, zona Văii Jiului a fost ţinutul unei populaţii care se consideră urmaşa directă a dacilor: momârlanii. Începând cu a doua parte a secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a născut setea de combustibil, iar austriecii, care au adus mineritul în zonă, au construit coloniile multietnice din jurul exploatărilor. În acest context, momârlanii au fost împinşi spre coastele munţilor din împrejurimi, iar în Vale au apărut oraşele.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în timpul socialismului, dar după 1990, odată cu închiderea treptată a minelor - din 15, s-a pus deja lacătul pe 8 şi mai urmează să se închidă 3 -, momârlanii au început să revină în centrul atenţiei locale, cel puţin din punct de vedere cultural, fapt care pare să ducă la renaşterea Ţării Momârlanilor. 

Tradiţiile lor arhaice se împletesc de-acum în mod natural cu ceea ce se vrea a fi Mica Austrie din Parâng, viitorul turistic al Văii Jiului. Autorităţile au demarat în 2006 un proiect îndrăzneţ de realizare a unui uriaş complex turistic pentru sporturi de iarnă. Anul acesta, staţiunea, de- spre care se spune că va fi cea mai modernă din Europa de Est, urma, conform estimărilor, să fie gata. Lipsa banilor, care trebuiau să vină de la Guvern, a făcut însă ca lucrările să îngheţe.

31,5 kilometri de pârtii



Până la această dată au fost trasate pârtiile, iar unele au fost curăţate de bolovani şi însămânţate cu iarbă. Constructorii au terminat bazinele de alimentare cu apă pentru sistemul de producere a zăpezii artificiale, au racordat staţia de pompare şi au montat lăncile care produc zăpadă artificială. Se estimează că, atunci când va fi gata, pe reţeaua de pârtii de 31,5 kilometri vor putea schia 3.000 de turişti pe zi.

“În condiţiile în care exploatarea cărbunelui este, din păcate, în declin, turismul este una din alternativele ocupării forţei de muncă rămasă excedentară în Valea Jiului. Eforturile mele, ca şi ale celorlalţi parlamentari de Valea Jiului, dar şi ale factorilor responsabili din zonă, trebuie să se canalizeze pe găsirea resurselor de finanţare pentru finalizarea proiectelor din domeniul schiabil din Valea Jiului. Cele mai bune exemple în acest sens sunt proiectele în domeniul turismului, aflate deja în derulare, din masivul Parâng, de la Pasul Vâlcan şi de la Straja, obiective care, odată finalizate, ar crea locuri de muncă şi ar aduce beneficii întregii Văi a Jiului, care ar putea fi comparată, astfel, cu staţiuni montane celebre din Europa”

Momârlanii locuiesc în zonă de mii de ani

Soţii Iulian (69 de ani) şi Voichiţa Neag (60 de ani) au gospodăria pe o coastă a Masivului Parâng. “Noi suntem momârlani aici din moşistrămoşi, de mii de ani”. Vin amândoi din oraş, din Petroşani, de unde au cumpărat cele necesare în casă, câteva pâini, ulei, zahăr, în fine, ceea ce nu produce gospodăria lor montană.

Iulian Neag şi soţia lui, Voichiţa, au gospodăria aşezată pe versantul vestic al Parângului
După un sfert de oră de urcat, ajungem la casele familiei Neag, înfipte pe o coastă de munte, din care ei au un lot cam cât un teren de fotbal. “Să închideţi poarta, să nu iasă calul”. “Dar calul nu se vede...” “Lasă, că vine...” Momârlanii reprezintă o populaţie despre care se spune că ar fi urmaşi direcţi ai dacilor din Valea Jiului, adică sunt cei mai vechi locuitori din această zonă a ţării. Numărul lor este estimat undeva între 10.000 şi 20.000 de suflete.




















“Am muncit şi eu la mină, acum am pensie, ce să zic? Câteva vaci, un cal, păsări, cam asta e. Acum suntem bătrâni, nu mai putem munci mult...”. Odată cu începerea mineritului, pe la 1840, pe vremea austriecilor, momârlanii, foarte mândri de originea lor, i-au numit “barabe” pe cei veniţi în Vale pentru a munci în subteran. Termenul provine de la “barauber”, foşti puşcăriaşi aduşi de austrieci să facă muncile grele la minerit. Există şi un alt termen, pentru străinii de treabă, şi anume “talian” - asta pentru că, dintre toţi străinii, momârlanii s-au înţeles cel mai bine cu italienii. Au fost întotdeauna oameni liberi pe proprietăţile lor, adică nu au fost iobagi în Evul Mediu şi nu au fost colectivizaţi în comunism.
Au păstrat cu sfinţenie o serie de practici precreştine, între care şi obiceiul îngropării morţilor în curtea de lângă casă. Locul în care membrii familiei sunt îngropaţi se numeşte “morminţi de ogradă” sau “morminţi de curte”. Au chiar şi un muzeu al momârlanilor, semn că vechea lor civilizaţie rurală este pe cale să redeseneze conturul cultural al Văii Jiului - de data aceasta, din perspectivă turistică.

Sursa: http://m.libertatea.ro/