Religia se trăiește în familie

32638

Cercetarea lui Vern Bengtson arata elasticitatea surprinzatoare a credintei care este transmisa de la parinti la copii. Interviu de Amy Ziettlow

In Deuteronom 4:9 se gaseste indemnul pentru parinti de a transmite copiilor tot ceea ce au vazut si auzit. Dar raspunsul copiilor este variat: de la bucurie la rebeliune sau indiferenta. Deci cum isi cresc parintii credinciosi copiii care devin adulti credinciosi? Pentru Vern Bengtson, un vechi savant al University of Southern California, aceasta intrebare a constituit un subiect valoros de cercetare. Acum 35 de ani, Bengtson a inceput sa examineze credintele si practicile religioase ale mai mult de 3.500 de bunici, parinti, nepoti si stranepoti. Aceste eforturi au culminat cu aparitia studiului  „Familiile si credinta: Cum trece credinta din generatie in generatie” (Oxford University Press). Cartea mai are doi autori, pe cercetatoarele Norella Putney si Susan Harris, si analizeaza modul cum parintii transmit valorile religioase copiilor in mediul societatii contemporane individualiste.  
Amy Ziettlow, o savanta afiliata la Institutul pentru Valorile Americane, a vorbit cu  Bengtson despre elasticitatea peste generatii a modelelor de credinta ale familiei americane, importanta unui demers flexibil si plin de dragoste si despre speranta valabila pentru parintii ai caror copii au ratacit.
Cercetarea dumneavoastra despre credinta a inceput in 1970. Sunt parintii de azi mai mult sau mai putin influenti in transmiterea credintei lor?  
In mod surprinzator, sunt la fel. Studiul nostru a urmarit gradul de similaritate religioasa intre parinti si copiii-tineri adulti in 1970 cu cea a tinerilor adulti si parinti in 2005. Am masurat acest grad de asemanare in cele patru dimensiuni ale religiozitatii: intensitatea credintei, frecventa participarii la slujbele religioase, acordul fata de interpretarea literala a Bibliei si atitudinea fata de importanta religiei in viata societatii. In ciuda multor schimbari sociale care ne-au pandit pentru a ne arunca in mreaja individualismului accentuat si pentru a ne indeparta de la atentia asupra familiei, mai mult de jumatate din tinerii adulti pasesc pe urmele parintilor lor, privind traditia afilierii religioase. Acest procent este valabil atat acum cat si pentru anii 1970. In cultura de azi, mai putem adauga un element reflectat de cercetarea noastra ca fiind o elasticitate de fond privind transmiterea credintei in familia americana de-a lungul generatiilor. Vesti bune pentru biserica!
Oricum, cam neasteptat si unic pentru timpurile moderne, am descoperit ca multi dintre cei fara religie (aproape 30% dintre americani intre 18 si 40 de ani care spun ca nu sunt afiliati religios) au reusit sa isi transmita cu succes aceasta credinta a lor. Acesti copii nu sunt rebeli fata de parintii lor, ci prefera sa urmeze influenta parintilor lor privind neafilierea religioasa. Am observat ca familiile non-teiste transmit standarde morale si etice puternice la fel de consistente ca parintii catolici sau evanghelici piosi.  
Ce factori ajuta la explicarea faptului ca unii parinti reusesc sa transmita credinta lor mai departe in vreme ce altii nu?
Un lucru evident, mai evident decat m-as fi asteptat, se gaseste la parintii care ofera un model de viata consistent. Daca parintii nu sunt bine pregatiti, atunci copiii nu vor avea modele religioase pe care sa le imite. Cu alte cuvinte, nu este suficient sa-ti trimiti copiii la biserica, ci ia-i cu tine cand mergi!
Cercetarea dumneavoastra arata ca flexibilitatea si toleranta joaca un mare rol in transmiterea eficienta a credintei. Aceasta suna a provocare, mai ales pentru „parintii elicopter” de astazi.  
Intr-adevar, dar noi am descoperit ca permitand copiilor sa isi faca alegerea privind religia incurajeaza continuitatea religioasa. Un demers sever care presupune: „Aceasta este credinta noastra, tu o vei accepta si o vei practica si ti se interzice sa experimentezi orice alta religie” este mai putin eficient. Un demers mai potrivit ar fi: „Vrem ca credinta sa fie alegerea ta, noi credem ca am gasit o credinta plina de sens pentru noi si pentru familia noastra, dar nu vrem sa ti-o impunem. Simte-te liber sa experimentezi!” In familiile evanghelice, ultimul tip de demers a fost mult mai eficace decat interdictiile fanatice sau privind experimentarea. Este vorba de un grad de toleranta pe care nu-l asociezi intotdeauna cu grupurile religioase fundamentaliste, dar se pare ca demersul dur nu este nici pe departe la fel de eficient ca demersul indulgent.  
Dumneavoastra accentuati de asemenea ca parintii nu ar trebui sa subestimeze influenta religioasa a bunicilor.
Datorita sperantei de viata crescute, bunicii de azi pot si vor sa aiba o mai mare influenta religioasa in viata nepotilor lor. Aproape 4 din 10 nepoti pastreaza aceeasi traditie religioasa ca si bunicii lor. In parte, acest procent poate fi atribuit bunicilor care isi cresc nepotii zi de zi. In 2008, 2,5 milioane de bunici erau principalii responsabili de cresterea unuia sau mai multor nepoti. Oricum, cateodata exista efectul „saririi peste o generatie”, cand nepotii imita credinta bunicilor in loc de exemplul parintilor in materie de religie. De exemplu, am studiat familia Sabelli, a carei bunic Leo a fost o figura calda si carismatica. Desi copiii lui au avut casnicii solide si nu au fost modele forte de credinta, nepotii si-l amintesc ca forta si stanca familiei. Nepoata, Shari Sabelli, acum la 58 de ani, isi aminteste ca statea in strana cu bunicul ei, cu o garoafa la rever; acelasi ritual saptamana de saptamana a facut-o sa considere biserica un loc de siguranta pentru ea. O astfel de influenta a bunicilor care contine aproape cinci decade este destul de dramatica.
In numarul din septembrie al Christianity Today, primul articol al lui Karen Swallow despre fiii risipitori noteaza ca „bisericile nu stiu cum sa-i abordeze pe fiii risipitori de azi sau cum sa-i slujeasca pe cei care ii iubesc pe acestia”. Ce sfat ofera in acest sens cercetarea dumneavoastra? 
In primul rand, sa-i iubeasca. Sa pastreze o relatie iubitoare si deschisa fata de ei. Va fi foarte dificil, pentru ca exista durere de ambele parti. Ei bine, sa-i iubeasca oricum si sa-si aminteasca de faptul ca oamenii se schimba ; copiii cresc si imbatranesc. Au un pic de credinta in timpul vietii. Frecvent, o pozitie rebela si antagonica a varstei de 18 ani netezeste considerabil calea pana cand cel de 18 ani se casatoreste si are copii.  Fiii risipitorii nu se intorc la biserica, si in parte se datoreaza tocmai imbatranirii.
In sfarsit, pentru parintii fiilor ratacitori se recunoaste ca religia si dragostea nu sunt acelasi lucru. Multi parinti identifica respingerea religiei ca o respingere a lor ca parinti. Aceasta se poate face usor, pentru ca religia inseamna atat de mult pentru parintii acestia devotati. Ei vor ca odraslele lor sa se bucure de aceleasi beneficii ca si ei de pe seama religiei. Ei vor sa-si vada copiii in paradis. Dar nu confundati conformitatea religioasa cu dragostea sau lipsa acesteia cu lipsa de dragoste.  
Privind inapoi la cercetarea dumneavoastra despre credinta si familie, ce impact a avut asupra propriului dumneavoastra parcurs religios?
Eu m-am nascut intr-o familie cu o mare traditie religioasa care dainuieste cel putin din secolul al XVI-lea. Tatal meu a fost pastor in Biserica Legamantului Evanghelic, si eu am amintiri solide despre cand citeam abonamentul lui la Christianity Today ca adolescent. Mi-am petrecut intreaga mea viata intrebandu-ma de ce unele familii reusesc sa transmita credinta mai departe, iar altele nu. In ciuda mostenirii mele religioase solide, ma consider un ratacitor religios. Pentru multi ani, mama mea s-a temut ca nu ma va vedea in ceruri.
Dupa ce m-am implicat putin in viata bisericii ca adult, am avut parte de o redesteptare spirituala acum patru ani. M-am trezit intr-o duminica dimineata si imi era dor de muzica de la biserica. Si cum am pasit in pragul usii masivei biserici gotice, o biserica din centrul orasului Santa Barbara, corul urla, iar adunarea striga laude. Lumina de pe vitralii filtrata in jos pe adunare se reflecta inapoi pe marele tavan boltit ca un butoi. Am fost coplesit de emotie. Ca sa imprumut cuvintele lui C. S. Lewis, am fost „surprins de bucurie”, si nu am mai fost la fel de atunci. Aceasta a constituit momentul de revenire la credinta, cand dupa 65 de ani de cautari, am gasit o comunitate de credinta care a insemnat ceva in adancul sufletului meu. Cei ratacitori pot sa se intoarca acasa.
Emil Ember (AFR Baia Mare)

Comentarii