„Țâncofobia” – Frica de copii (1)

Recunosc, termenul de „țâncofobie”, poate duce cu gândul la o acreală a mea, privitoare la subiect, dar nu am găsit altul mai potrivit pentru ceea ce vreau să scriu și vă asigur că, nu abordez problema cu ușurință sau lejeritate. Este o problemă foarte, foarte sensibilă, într-un timp de tranziție între extreme. De la extrema „câți copii dă Domnul” la extrema „niciunul”, am sărit într-un timp foarte scurt, doar într-o generație de oameni și asta produce mari turbulențe.

Am crescut într-o biserică în care toate familiile aveau peste 10 copii, unii 14 și s-a transmis cumva și direct și indirect mesajul că, nu există pocăință reală fără un număr mare de copii. Cu cât aveai mai puțini, cu atât erai mai nepocăit. Părinții mei au avut doar doi, că din momentul în care al treilea a murit, s-a rupt totul pentru ei. Clar am fost considerați „de rang inferior” și nu ne străduiam să observăm asta. A fost o astfel de vreme, cu bunele și cu relele ei dar acum a venit o altă vreme, cu bunele și cu relele ei, vremea fricii de copii.

Nu mă refer la „tocofobie” care e frica de nașteri, ci la „țâncofobie” care e frica de copii. Are multe variante frica asta și voi enumera câteva din ele, pe măsură ce îmi scriu aceste gânduri.

Frica de a rămâne însărcinată. E o frică mult mai des întâlnită ca înainte. Femeia se teme că își strică silueta pe care a păstrat-o cu greu atâția ani, că va rămâne cu kilograme în plus, că va pune pauză carierei etc. Dar are și bărbatul fricile lui. O femeie însărcinată e mai sensibilă, la capricioasă, mai indisponibilă pentru intimitate și mai pofticioasă. Așa că, proaspetele familii se tem să mai conceapă copii și după cum știți, orice frică în afară de cea de Dumnezeu e păcătoasă, e ceva ce ne stăpânește.

Se spune că trei berze stăteau seara târziu în cuib și povesteau. Prima: Eu am dus un bebe adorabil unei familii și le-am făcut o bucurie mare. A doua: Eu am dus tripleți unei familii. A fost așa de greu să îi car, dar surpriza a fost extraordinară, se așteptau ei la doi, dar când au văzut trei, au rămas cu gura căscată. Tu ce ai făcut, o întrebară pe a treia, mai poznaşă: Eu am speriat câteva familii tinere! Povestea e interesantă și reflectă oarecum zbaterile şi temerile actuale ale familiilor și totuși nu acesta este subiectul de azi.

Teama de a educa copiii. Aici mă apropii de definirea termenului meu – țâncofobia. Aceasta se manifestă prin confuzia tot mai mare în privința formării și comportamentului față de copii. Din păcate, adulții ajung să se teamă de copii în multe situații și să se lase conduși de ei, ceea ce este complet greșit.

Ajung părinții să urmeze sfaturile multor specialişti și pseudo specialişti, să elimine pedeapsa de tot, chiar să o condamne cu vehemență și să se întrebe cu disperare adesea ”da de ce nu merge?” Ignorăm tot mai des poruncile Scripturii și dăm credit mai mare unor specialiști complet atei sau chiar sataniști unii din ei și vrem totuși ca cei mici să îl aleagă pe Dumnezeu când vor crește. Am vrea să nu folosim nici o formă de pedeapsă corporală, dar copiii noștri să fie totuși așa de cuminți, încât să se mire lumea. Ajungem să ne temem când trebuie să ieșim cu ei la medic, în oraș, la biserică sau magazin pentru că ei ne fac „tocăniță” în asemenea medii. Această realitate vorbește despre probleme care trebuiesc rezolvate.

Da, știu, formele moderne de educare impun eliminarea oricărei pedepse corporale și aduc dovezi imense în favoarea acestei idei. Creștinii, buni cetățeni, se grăbesc să adopte astfel de metode, ignorând Scriptura. De unde s-a ajuns aici?

Sunt de acord, s-au făcut multe abuzuri și acele abuzuri au fost semnalate și au slujit drept dovezi în susținerea ideilor moderne privitoare la educare. Consider că orice abuz trebuie semnalat și pedepsit. Nu e normal ca un copil să fie abuzat, să fie bătut, să fie maltratat sau chinuit. E interzis așa ceva. Dar de la asta până la eliminarea completă a disciplinării, e cale lungă și vorbește despre răpirea copiilor noștri. Noi, cei care azi avem copii, știm că disciplinarea administrată de părinții noștri, nu ne-a ucis ci ne-a prins bine. Da, au făcut și ei greșeli și excese dar totuși, suntem ceea ce suntem și datorită lor. Eu cel puțin dacă privesc la oameni pe care îi știu că nu luau bătaie în copilărie, ma uit la viața lor azi și văd că nu au ajuns bine. Nu fac din asta standard, dar cei pe care atunci îi invidiam că nu aveau limite, nici azi nu le au. Nu spun că pedepsirea corporală aduce succes în viața adulților de mâine, nu spun că nuiaua ne va garanta pocăința lor, nu avem siguranță pe nimic din ce vor fi ei mâine. Totuși, voi da credit Scripturii mai degrabă decât altor metode.

Atenție! Mă repet, nu vorbesc de bătaie, ci de disciplinarea Biblică. Copiii noștri sunt martori în orice moment că nu au luat bătaie și nu au fost educați prin teroare. Bineînțeles că nu suntem părinți perfecți, avem greșelile noastre și pe care le știm ne străduim să le corectăm, unele le vom afla mult mai târziu, dar nu am scutit nuiaua și vreau să vă asigur că folosită cu înțelepciune, la momentul potrivit, va fi un accesoriu doar de decor. Pot număra pe degete de câte ori am folosit-o în cei 13 ani ai lui Timo și în cei 6 ai lui Iosua.

Nu lăsați copiii să devină dictatorii voștri. Ei nu au capacitatea să știe ce e bine și ce nu pentru ei. Nu vă lăsați duși de crizele de isteria sau ţipetele lor. Cu cât sunteți mai deciși și hotărâți cu atât scutiți mai multă durere și chin pentru voi și pentru ei. Copiii au nevoie de limite și de un cadru sigur oferit de limitele pe care le pun părinții. Ei zbiară, țipă, se dau cu fundul de pământ, pentru că nu se simt în siguranță fără limite și noi credem greșit, că trebuie să eliminăm orice limită ca să se liniștească.

Închei prima parte, pentru că mă văd nevoit să împart aceste gânduri, cu sfatul de a considera mai credibilă Scriptura, decât soluțiile moderne de parenting. Nu spun să le respingeți pe toate, să nu le analizați. Unele din ele va pot oferi idei minunate și instrumente de lucru extraordinare, dar coloana vertebrală a educării copiilor noștri, trebuie să rămână Biblia.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/