Pe măsură ce se invocă mai mult unitatea, cu atât lumea pare să fie mai divizată. Nici creștinismul nu face excepție. Deși toate confesiunile creștine predică despre iubirea aproapelui, orgoliile, atitudinile de superioritate, pretențiile de posesie a adevărului absolut fac ca pretinsa dragoste creștină să fie mai mult o iluzie.
În mod normal ar trebui să spunem că spațiul creștin este unul al iubirii dezinteresate, dar experiența de zi cu zi ne învață că și cei care invocă în discursul lor iubirea creștină au dificultăți în exprimarea ei față de cei diferiți în gândire și practică teologică. Etichetarea adversarului ca bigot, eretic sau sectar este aproape firească. În aceste condiții, se poate afirma ca un postulat existența dificultăților de comunicare între doi creștini de orientări confesionale diferite, mai ales dacă ambii au convingeri puternice.
Diferențele anulează punctele comune
Deși există suficiente puncte de convergență între diferitele confesiuni creștine, diferențele par să fie cele care ies în evidență și generează tensiuni consistente. Aproape fiecare punct de doctrină este și o sursă de potențial conflict. Dezbaterile pot fi utile, dar, de regulă, sunt însoțite de mult patos, care viciază comunicarea. Părțile adverse mizează pe dreptatea proprie. Acest aspect devine cu atât mai vizibil în țări unde există o majoritate confortabilă confesional, iar minoritățile religioase au un statut mai degrabă de tolerat decât de egal.
Ar putea să fie și altfel? Editorul site-ului FaithStreet, Jeffrey Kranz, crede că este posibilă construirea unui pod de comunicare eficientă în diversitate, dar nu și în adversitate. Există însă o condiție fundamentală, una care ține de conștientizarea faptului că de-a lungul vieții am învățat să gândim în baza unor mituri. Privite dintr-un anumit unghi, miturile (ca formă de construct mental) pot avea valoare de adevăr, însă dacă sunt absolutizate deformează percepțiile și realitatea. În consecință, orice conversație onestă, pe teme divergente, se termină înainte de a fi început.
Slalom printre mituri
Unul dintre miturile destul de des întâlnite este cel conform căruia dacă cineva interpretează Biblia în mod diferit asta înseamnă că o respectă mai puțin. Desigur, poate fi adevărată și această supoziție, însă ea nu poate fi generalizată, așa cumapare în unele abordări ale creștinilor. Pur și simplu, sunt oameni care au ajuns la niveluri de înțelegere diferită și care ar trebui să continue să colaboreze. În plus, ideea în sine se bazează pe o premisă greșită și anume cea conform căreia citirea Bibliei conduce în mod necesar la o înțelegere unitară a acesteia.
Un alt mit ar putea fi cel conform căruia oamenii cred doar ceea ce vor să creadă. Parțial, concluzia ar putea să fie adevărată, însă luată în ansamblu ea are lacune. Nu toate convingerile derivă dintr-un interes propriu. Pur și simplu unii cred în acord cu ceea ce au ajuns să cunoască.
În categoria mituri poate fi inclusă și ideea că persoanele care au vederi teologice diferite sunt eretice. Este una dintre afirmațiile care a fost extrem de uzitată de-a lungul istoriei și nu a expirat nici astăzi. Asocierea diferențelor cu erezia (sau cu sectarismul) poate fi tentantă, dar nu și corectă. Cei care cad în această capcană uită adeseori că însuși creștinismul a fost privit inițial ca o sectă și că au existat divergențe de vederi chiar în interiorul creștinismului. Divergențele dintre apostolii Pavel și Petru sunt mai mult decât un exemplu în această privință.
Un alt mit este că cine își exprimă convingerile puternice este perceput ca o persoană arogantă. Aceasta, de fapt, este o problemă a postmodernismului. Ideea că adevărul este relativ are efecte și asupra modului în care pot fi exprimate convingerile proprii. Adevărul emis de o persoană este pus în mod involuntar sub semnul îndoielii de către o altă persoană. Până la urmă, nu este o aroganță pretenția de răspuns corect. Aroganța survine din presupunerea că un răspuns este corect doar pentru că aparține uneia dintre părți. Din punct de vedere teologic există adevăr absolut, iar acesta este al lui Dumnezeu. Oamenii sunt doar mai aproape sau mai departe de el, în funcție de profunzimea căutărilor.
Ar mai putea fi menționat încă un mit, care pleacă de la premisa eronată că toate persoanele din aceeași tabără confesională cred la fel în toate privinţele. Este tentantă ideea omogenității teologice, în numele supunerii față de autoritate, dar corespunde aceasta și idealului biblic? Faptul că unii împărtășesc aceleași opinii teologice nu înseamnă în mod necesar că au ajuns la un numitor comun în toate aspectele. Unitatea doctrinară nu presupune și nivelarea tuturor opiniilor. Bisericile care încearcă această orientare poate că sunt mai aproape de regimurile totalitare decât de creștinism.
Viața de dincolo de mituri
Cum ar arăta relațiile interconfesionale dacă ar exista și disponibilitatea schimbării arhitecturii mentale care a fost construită de-a lungul timpului? Pentru aceasta nu este suficientă doar cunoașterea „adversarului”, ci și schimbarea percepțiilor față de el.
O adevărată dezbatere nu constă într-un duel de texte biblice sau de sofisme mai mult sau mai puțin teologice, ci în înțelegerea punctului de vedere advers. Asta nu înseamnă renunțare la convingerile personale sau ignorarea propriilor descoperiri doar pentru a fi păstrată armonia (așa cum pretinde un material video), ci cultivarea unei atitudini de parteneriat. De aici începe construcția în baza căreia pot fi găsite suficiente puncte comune de abordare, în așa fel încât progresul „combatanților” să fie simultan. „Creștem împreună” ar putea fi o expresie mai potrivită în economia dialogului religios. Este exact ceea ce lipsește pentru ca ideea de unitate și dragoste creștină să nu mai rămână un alt mit.
http://semneletimpului.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu