Cum ne blestemăm copiii fără să gândim

 

Unii din voi se gândesc la blestem ca la o formulă rostită, în care anumite cuvinte încărcate de ”urări” negative ies din gura unui om, având ca destinație un alt om. Ne închipuim adesea că a blestema, înseamnă ceva făcut cu intenție clară, cu dorință și care pornește din ură față de persoana blestemată. Ne închipuim blestemul ca pe ceva auzibil și ca pe ceva care are efect imediat în viața celui blestemat. În realitate vreau să vă arăt azi că lucrurile nu stau chiar așa și voi sublinia necesitatea schimbării de optică.

Blestemul, conform DEX-ului, dacă poate fi credibil în acest domeniu înseamnă: ”1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; imprecație. 2) Cuvinte prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva; imprecație; maledicție. 3) Rău fatal, pus pe seama furiei divine, care se pare că planează în permanență deasupra cuiva; maledicție. /v. a blestema” Dar ce ar spune Scriptura despre asta?

În Deuteronom ni se spune că binecuvântarea și blestemul sunt niște alegeri. Putem alege blestemul sau putem alege binecuvântarea. Asta înseamnă că, prin acțiunile noastre, putem intra sub blestem, nu este nevoie ca cineva să mai rostească unul, auzibil. Înseamnă că blestemul poate veni ca o urmare perfect naturală a unor acțiuni sau neacțiuni. Nu ne blesteamă cineva distinct pe noi, ci noi, voit, putem să intrăm sub incidența blestemului sau a binecuvântării după caz. Blestemul este o consecință naturală și firească a păcatului.

Dacă așa stau lucrurile situația devine foarte sensibilă. Putem binecuvânta sau blestema pe cei pe care îi avem în grijă, copii, soț, soție și mai departe nepoți și strănepoți dacă ieșim din ascultarea de Dumnezeu. Putem blestema urmașii prin acțiunea sau neacțiunea noastră. 
Dacă blestemul este urmare a unor alegeri, atunci orice părinte care face alegeri păcătoase, își blesteamă implicit copiii, pentru că blestemul e o urmare a unor alegeri care depășește individul după cum spune Dumnezeu ”Sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”

Poate veți spune că e exagerat, că nu ni se potrivește, că nu ne blesteamă Dumnezeu copiii, că ar fi nedrept să îi pedepsească pe ei pentru noi, dar hai să vedem Scriptural și logic. Exemplul lui Acan e concludent. Acan păcătuiește, tot poporul e înfrânt, iar pedeapsa o primește el, soția sa care nu fusese la luptă, copiii săi, care nu erau vinovați. Toți stăteau în mijlocul unui popor cu pietre în mâini și copiii poate își întrebau insistent tata, de ce i-a blestemat. 

Luăm acum exemple logice din viaţa noastră, la început unul la extremă apoi unul uzual, mai din lumea pocăiților. Un tată alcoolic, care papă banii munciți sau pe cei din ajutoare sociale la crâșmă și păcănele, aduce blestem în casă? Aduce. 

Copiii au un model de tată greșit, modelul de bărbat e greșit. E tristețe, lipsă, violență, înjurături, frig, lipsa educației, lipsa valorilor etc. Pe viitor asta dă de cele mai multe ori niște adulți cu predispoziție spre consum de alcool, dezechilibrați emoțional, spiritual pe nicăieri, stigmatizați pe viață de cele mai multe ori. Este blestem? Este.

Am mai putea da exemple dar vreau să mergem ”in ograda noastră”, pentru că riscul nostru e să ne excludem implicit din categoria oamenilor care își blesteamă copiii. Orice acțiune sau faptă are consecințe. Unele imediate altele mai depărtate. 

 De regulă nu facem păcate vizibile, mari, cum ar fi furt, curvie, crimă, blestem, închinare directă la idoli, dar avem altele considerate de noi mai sfinte, acceptabile, dar care în realitate tot sub incidența blestemului ne duc. Voi da câteva exemple pentru că lista e imensă. Invidia, gelozia, iubirea de bani, dorința de renume, activismul religios, bârfa, lenea spirituală, pofta, neiertarea și altele. Toate duc sub incidența blestemului........

Citeste tot... 
http://www.filedinjurnal.ro/page/5/