Perla Văii Jiului, distrusă de lăcomia comuniştilor

Potrivit Wikipedia, „Câmpu lui Neag este o localitate în judeţul Hunedoara, Transilvania, România. Localitatea se află la poalele Munţilor Retezat şi aparţine de oraşul Uricani. În anul 1964, când Uricaniul a fost declarat oraş, satele Valea de Brazi şi Câmpu lui Neag au intrat în componenţa acestuia. Un document datând din anul 1493, emis de curtea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, arată că boierul Mihail Cânde stăpânește mai multe moșii în zona Uricani, printre care și Câmpu lui Neag (Nzakmezeu), aceasta fiind cea mai veche menționare a localității”.

Sat vechi, cu tradiţii, cu momârlani harnici, apreciaţi fiind chiar de către împărăteasa Maria Tereza sau de regele Mihai, Câmpu lui Neag, sub vălul liniştit de sat de munte ascunde povestiri tragice. Aici, la sfârşitul anilor 80, comuniştii au hotărât, peste noapte, să radă vatra satului de pe faţa pâmântului, pentru a construi o exploatare de cărbune la suprafaţă, exploatare care nu a avut activitate nici zece ani.

Una dintre urmaşii primilor întemeitori ai satului, Violeta Mojoatcă, îşi aminteşte de parcă ar fi fost ieri groaza, teroarea şi nedreptăţile făcute de comunişti. Ea îşi aminteşte cum unii vecini de-ai ei au murit de inimă rea, întrucât, fiind oameni înstăriţi s-au văzut dintr-o dată săraci lipiţi pământului. Comunismul şi-a întins tentaculele veninoase şi-n acest colţ de ţară, stricând liniştea şi bunul mers al lucrurilor.

Violeta Mojoatcă îşi aminteşte şi azi cum fratele ei, mort de puţin timp, a fost scos cu buldoexcavatorul din mormânt, pentru ca mai apoi să fie aruncat într-o groapă comună, ca în vreme de război. Tatăl ei, un momârlan puternic, a cedat când şi-a văzut copilul scos din groapă şi aruncat într-o altă, precum o păpuşă de cârpe. De disperare, durere şi revoltă, a vrut să-şi pună capăt zilelor, însă a fost oprit la timp de un vecin.

Pe vremuri, Câmpu lui Neag era privit de turişti drept „perla Văii Jiului”, datorită aerului curat, a zonei frumoase şi tradiţiilor nealterate. Cum s-a ajuns la demolarea micii localităţi de munte?

„Pe vremuri Câmpu lui Neag era comparat cu o perlă a Văii Jiului, datorită aerului curat, nealterat. Acest lucru era spus chiar şi de către străinii care veneau ca turişti în Retezat. Totuşi, comuniştii s-au hotărât să demoleze satul. În prag de iarnă, în 1987, s-a dat un decret prin care se arăta că trebuie demolate casele şi oamenii mutaţi, pentru că ar exista cărbune în zonă, suficient pentru a deschide o exploatare de suprafaţă”, povesteşte Violeta Mojoatcă.

Totuşi, partidul „a uitat” să-i anunţe pe oameni şi nu le-a dat timp să-şi strângă lucrurile, să-şi salveze din agoniseala de o viaţă. 39 de case au fost demolate, iar sătenii, luaţi ca din oală, au fost forţaţi să se mute într-un bloc din Uricani, care nu era racordat la reţelele de apă, de energie electrică, iar apartamentele nu aveau uşi sau geamuri. De cele mai multe ori, oamenii se trezeau din senin cu militarii pe acoperiş, care le decopertau casa.

„Toţi aceşti oameni nu au avut posibilitatea să-şi demoleze singuri casele; poate ar mai fi avut şansa să salveze câte ceva. Când oamenii se trezeau, găseau militari pe acoperiş care le decopertau casele, fără să-i anunţe. O vecină, Maria Mleşniţă, fierbea varză şi se pregătea să pună masa pentru prânz. Când s-a uitat în tavan, i-a văzut pe militari, care-i luau acoperişul. Au fost şi unii oameni, mai norocoşi, care şi-au dus animalele la conace, alţii le-au dus pe la prietenii din alte localităţi, iar alţii le-au sacrificat”, mai spune Violeta Mojoatcă.

După demolarea caselor au rămas în sat doar câinii, biete animale fără stăpâni, care nu înţelegeau ce se întâmplă: „Urlau câinii ca în filmele de groază. Ţi se făcea frică numai auzindu-le urletele”.

În mijlocul satului, pe locul în care trebuia să funcţioneze exploatarea de cărbune, se aflau biserica şi cimitirul. Oamenii care aveau în sarcină demolările nu au vrut să dărâme biserica, din frica faţă de Dumnezeu. „Însă inginerul şef a crezut mai mult în Partidul Comunist Român decât în supărarea Domnului, s-a urcat pe buldozer şi a demolat el biserica”, îşi aminteşte femeia.

Cimitirul le încurca planurile marilor industriaşi ai comunismului, aşa că pământul a fost răscolit, morţii au fost scoşi cu utilajele şi îngropaţi mai apoi într-o groapă comună de tristă amintire.

„Când au demolat biserica au băgat tromerul şi încărcau pietre, pământ şi schelete. Au răscolit tot cimitirul. A fost un dezastru. După ce au intrat cu buldozerul în biserică, la cimitir au venit soldaţii, împreună cu nişte ţigani din Uricani şi au săpat tranşee, în care i-au îngropat pe morţii din cimitir. Am văzut cum l-au scos din mormânt şi pe fratele meu, Lascu Mojoatcă, care nu avea nici un an de când era înmormântat. Mai avea doar jumătate de faţă întreagă, iar cealaltă îi era găurită. Au scos şi morţii care fuseseră proaspăt îngropaţi. Ionel Mojoatcă, Grigore Bucurescu erau morţi de numai câteva săptămâni şi au mutat cimitirul pe proprietatea unei familii din Paroşeni, care nu şi-a putut recăpăta terenul nici în ziua de azi şi nici nu a fost despăgubită”, a declarat Violeta Mojoatcă.

Pentru dezastrul provocat de expropierile abuzive, indiferent de averea deţinută înainte, sătenii din Câmpu lui Neag au primit despăgubiri de până în 40.000 de lei. Fără drept de negociere.

„Sunt câţiva oameni expropiaţi care în prezent plătesc chirie în casele lor. Noi am avut trei case distruse, a lui Nicolae Mojoatcă (bunicul), Gheorghe Mojoatcă (tata) şi Ştefan Mojoatcă (fratele). Au fost trei case una după alta. Tatăl meu avea 75 de ani când a constatat că toată munca lui de-o viaţă s-a distrus într-o săptămână şi a fost nevoit să-şi vadă fiul deshumat şi mai apoi îngropat într-o groapă comună. Fiind un ţăran cu un moral foarte puternic, a ieşit cu coasa la ei, însă nu a avut ce face. În urma acestor fapte, a cedat nervos şi a vrut să se spânzure, dar a fost întors din drum de un vecin. I-am ridicat moralul şi s-a dus la un conac. Dar când te gândeşti că munca ta se duce pe Apa Sâmbetei, cedezi nervos”, ne povesteşte urmaşa familiei Mojoatcă.

Alţi câţiva săteni, mai sensibili, au murit de inimă rea.

Fiind născut şi crescut în Câmpu lui Neag, tatăl ei a dorit să-şi refacă gospodăria, şi-a pus 300.000 de lei într-o traistă şi s-a dus la licitaţie, să îşi răscumpere ce era de fapt al lui. Însă licitaţia a câştigat-o un inginer care a oferit cu 50.000 de lei mai puţin. La trei luni după licitaţie, Violeta Mojoatcă i-a făcut inginerului o ofertă de nerefuzat: i-a dat suma de 5.000.000 de lei, adică de şase ori mai mult cât s-a dat la licitaţie.

Ca o ironie a sorţii, când au început lucrările de exploatare a cărbunelui, falia de cărbune s-a oprit chiar în dreptul bisericii dărâmate şi a cimitirului răscolit şi, drept pedeapsă, viaţa carierei de cărbune de la Câmpu lui Neag a durat până prin 1995, când a fost inundată, lacul ajungând astăzi la o adâncime de 92 de metri.

Astfel, din dorinţa cuiva de a-şi satisface interesele financiare, un sat a fost distrus, oamenii s-au împrăştiat, şi-au pierdut averile şi, după o tradiţie de sute de ani, Câmpu lui Neag s-a transformat într-o tristă anexă a oraşului Uricani, deşi pe vremuri avea administrare proprie.

Astăzi, pe vechea vatră a satului se odihneşte lacul Câmpu lui Neag, despre care puţini oameni mai ştiu că adăposteşte în adâncurile lui poveşti neplăcute despre vieţi distruse, lăcomie, durere, sărăcie şi neputinţă.

Anamaria SANDA

http://gazetadedimineata.ro/