Eu cu cine votez?

Aproape în fiecare campanie electorală apare nesiguranţa acordării votului. Cetățeanul turmentat din piesa lui Caragiale are încă viitor. Întrebarea lui obsesivă așteaptă un răspuns. Mai nou, și biserica îl sfătuiește cu amabilitate cui să îi dea votul.

Constatăm în ultimele zile cât de dificil se conturează profilul unui președinte adecvat pentru România. Aproape că acesta a trecut în plan secund. Perspectivele de viitor și promisiunile candidaților au fost estompate de un element-surpriză scos ca din joben. Bagheta magică se află în mâinile celor care și-au asumat rolul de agenți electorali de ocazie. Prin mesaje care nu necesită niciun fel de decodificare, electoratul este pus în situația unei alegeri fără alternative, odată ce religia candidatului a devenit subiect determinant în opțiunea de vot.

Suntem invitați să alegem între două religii. Una care supralicitează apartenența ei la neamul românesc, iar cealaltă care este percepută ca un produs al străinătății. Pe principiul că un bun român nu poate fi decât ortodox, președintele României trebuie să fie ales precum monarhii din lumea medievală. Capetele încoronate nu puteau fi decât expresia neîntinată a religiei majorității. Minoritatea era doar tolerată.

Oamenii erau dispuși să verse sânge (de regulă, al altora) pentru ca acest principiu să fie perpetuat. Istoria este plină de astfel de secvențe. Este de notorietate războiul civil care a zdrobit Franța în perioada dinastiei de Valois. A fost unul motivat religios, dar împachetat în ambalaj politic. Miza era legată de împiedicarea proliferării hughenoților, dar și de asigurarea descendenței pe tronul Franței. Liderul hughenoților era un Bourbon și un aspirant la tron. Situația era gravă. Un protestant într-o Franță catolică? Imposibil. Henric a trebuit să decidă: tronul sau protestantismul. A ales tronul, convertindu-se la catolicism, ceea ce i-a oferit posibilitatea să inaugureze în Franța o nouă dinastie. Nici nu era important dacă avea convingeri catolice. Oamenii erau mulțumiți să știe că formal avea același botez cu al lor.

Acum, făcând un salt în timp, putem constata că acest episod din istoria Franței este reeditat sub o altă formă într-o țară francofonă. Religia viitorului conducător român a devenit subiect de discuție publică și miză electorală. Poți să te declari mândru că ești român şi dacă ai convingeri diferite de ale majorității și nu îți faci sfânta cruce? Dar aspirarea la poziția cea mai înaltă a statului? Poate fi accesibilă celui care, prin naștere sau prin decizie proprie, este diferit de mulțime? Unii lideri religioși s-au grăbit să dea aviz negativ.

Conjugarea unor factori de ordin religios, dar și politici poate explica situația de față. Confundarea bisericii cu neamul este una dintre metehnele societății românești. Cei care dau mâna cu politicienii chiar în fața altarelor ignoră faptul că istoria religioasă este plină de situații similare la fel de triste. Au făcut-o și liderii evrei din perioada lui Christos. Aceștia au utilizat stăpânirea romană ca mijloc de consolidare a propriei lor puteri, transformând religia într-o formă de opresiune.

Din fericire, există și reversul medaliei. Alții s-au sacrificat pentru ca zidul de delimitare a sferelor de influență dintre religie și stat să nu fie fisurat. Un exemplu celebru îl constituie cel al lui Dietrich Bonhoeffer. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Bonhoeffer s-a exprimat incisiv împotriva creștinilor care au cedat în fața retoricii antisemite a lui Hitler, îmbrățișându-i viziunea. Din altarele bisericilor se auzeau mesaje de partizanat politic. În opțiunea teologului german, religia trebuia să rămână departe de virusurile care mișună în spațiul politic. Pentru opoziția manifestată față de biserica politizată și statul criminal, a fost martirizat.

Nu a fost singura victimă a unui sistem în care corupția politică a fost încurajată tacit sau chiar deschis de către biserică. Istoria înregistrează numeroase cazuri. Și România are propriile exemple. „Sfinții închisorilor” au trebuit să suporte duritățile unui regim pentru care imixtiunea în viața religioasă devenise un deziderat. Preoții care și-au sfârșit zilele după gratii au fost într-un contrast puternic cu cei care, sub lozinca servirii neamului și a bisericii, au îngenuncheat în fața steagului roșu.

Deşi profund ancorate în realităţile sumbre ale acelor timpuri, viața și atitudinea acestor oameni transcend cu mult epoca lor, provocând generația prezentă la momente de reflecție. Nu lupta cu dictatura este esența acestor exemple. Este vorba de un principiu de viață. Politica nu poate să cumpere sufletul nimănui decât cu propriul acord. Unii nu au cedat și au plătit cu viața.

Din păcate, România nu a reușit să promoveze suficient acest model, pentru a întări rezistența cetățenilor la orice „recomandări” mai mult sau mai puțin amiabile. Iar aici nu este vorba de presiuni exercitate doar dintr-un anumit spectru politic. Fenomenul este generalizat și nu are culoare. Cei care acuză acum au procedat la fel, când erau pe cai mari, cu aceia pe care îi acuză. Au contribuit sistematic cu toții la configurarea unei tradiții, deloc sfinte, prin care politica și religia s-au înfrățit în interes bilateral.

„Eu cu cine votez?” Cu două milenii în urmă, Iisus a primit aceeași întrebare. Răspunsul pe care l-a dat ar trebui să rămână ca un principiu etern în opțiunile de vot: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Combinarea celor două sfere de existență este fatală. Dacă Iisus a atenționat asupra pericolului care derivă din nerespectarea acestui postulat, de ce de-a lungul istoriei oamenii s-au străduit să îl dilueze? Poate că nu întâmplător încrederea oamenilor în biserică este în trend descendent. Ce se seamănă, aceea se și culege.

http://semneletimpului.ro/