Moaștele sfinților și înduplecarea lui Dumnezeu

Privite de către unii în mod ironic, de alții – cu extaz, pelerinajele la moaște continuă să suscite interes, dar și o sumedenie de întrebări. Dincolo de variațiile care depind de loc și cultură, există un element comun al acestui fenomen religios: nevoia de înduplecare a Divinității.

În fiecare an, pelerinajele care au ca obiectiv închinarea la moaște atrag mii de credincioşi. Sosiți din toate colțurile țării, aceştia speră ca, în urma efortului depus, să se întâmple un miracol. Frigul, oboseala, cozile interminabile nu constituie suficiente obstacole pentru a-i determina să se răzgândească. Din contră, cu cât este mai intens efortul, cu atât par să fie mai puternice certitudinile.

Așa s-a întâmplat și cu ocazia evenimentului derulat recent în jurul moaștelor Sfintei Parascheva. Zeci de mii de pelerini au înfruntat distanța și oboseala pentru câteva secunde în care să se poată opri în fața raclei cu moaștele.

Studii ample, concluzii pe măsură

Ce anume generează acest entuziasm religios? În urmă cu cinci ani, Mirel Bănică, membru al Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, a decis să afle răspunsul.

Așa că a monitorizat mai multe astfel de manifestări, realizând studii calitative, discutând cu persoane implicate direct şi indirect în organizarea pelerinajului, preoţi, jurnalişti, forţe de ordine, pompieri, comercianţi de obiecte religioase şi pelerini.

Rezultatele cercetării au luat forma unei cărți intitulate Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, care a fost lansată recent la Iași, chiar în timpul celui mai popular pelerinaj din România. Este prima lucrare ştiinţifică din România referitoare la pelerinajele ortodoxe și este o lucrare plină de surprize.

Una dintre concluziile cărţii este că pelerinajul românesc are un specific propriu. De exemplu, pelerinajul catolic „înseamnă drumul“, călătoria în sine, pe când cel ortodox mizează pe „aşteptare“. Adică, cu cât coada este mai lungă, cu atât beneficiile sunt mai mari. Ideea este că, dacă nu au parte de chinul statului la rând, pelerinii se simt neîmpliniţi. Ceea ce a descoperit autorul poate fi situat la limita între haz și necaz. Astfel, conform detaliilor oferite de Bănică, se întâmplă ca unii oameni să stea o oră la rând, după care se bucură că au scăpat repede. Ulterior simt că le lipseşte ceva, că ritualul n-a fost realizat complet. „Din acest motiv, foarte mulţi se întorc din nou la rând” – sună sec o altă concluzie a studiului.

Este un risc pe care oamenii și-l asumă atunci când participă la un pelerinaj în care eforturile sunt supralicitate. Aceasta este cheia în baza căreia ar trebui interpretat întregul fenomen. Analizate din exterior, unele dintre deciziile pelerinilor pot fi considerate bizare. Așa cum este cazul oamenilor suferinzi care ajung să își sacrifice viața mizând pe o însănătoșire miraculoasă. Cazul femeii decedate din cauza cozii interminabile a devenit de notorietate.

„Luptăm și nu cedăm”

Trecând peste elementele marginale ale pelerinajului, precum obișnuitele îmbrânceli sau frustrările exprimate guraliv, ceea ce fascinează, dar și contrariază, este capacitatea de rezistență a oamenilor. Ceea ce cândva era considerată o formă de autoflagelare a devenit acum un deziderat, o manifestare a credinței autentice. Cu alte cuvinte, doar cei care suferă în așteptare experimentează transfigurarea.

Punerea sub semnul întrebării a motivației celor care participă anual la aceste manifestări religioase ar fi în afara regulilor de interpretare teologică. Formele de devoțiune sunt diverse și au doza lor de subiectivism. Din acest punct de vedere, nu ar trebui să existe discuții, nici controverse cu privire la o anumită practică liturgică.

Nu pelerinajul este problema, ci ceea ce motivează afluxul de mulțime spre moaște doar în anumite perioade ale anului. O privire atentă atestă faptul că elementul central al oricărui pelerinaj nu îl constituie doar moaștele. Acestea pot fi vizitate și în alte zile ale anului. Pot fi rostite rugăciuni și exprimate convingeri și în alte momente decât cele similare unui spectacol religios. Însă, în alte perioade, lipsește un ingredient care constituie miza întregii manifestări. Iar acesta se poate rezuma într-un singur cuvânt: chinul.

Este ceea ce conferă rezistență în fața vicisitudinilor pelerinajului, ceea ce alimentează ignorarea suferințelor și dă impresia succesului deplin. Fără suferința asumată, închinarea nu ar fi suficientă.

Comerț cu Divinitatea

„În pelerinaj, Dumnezeu și omul se caută reciproc și se întâlnesc în mod spontan și misterios”, susține Agenția de turism a Patriarhiei române. Este una dintre justificările pentru care BOR promovează pelerinajul la moaște. Se pierde însă din vedere un element esențial. Trăită la nivel subiectiv, experiența pelerinajelor are propria logică teologică. O teologie cu miez popular, situată undeva la granița dintre superstiție (așa cum sunt gesturile cu portofelele sau batistele trecute peste raclă) și negociere cu Divinitatea. Una dintre surprizele evidențiate de către Bănică este că, deși se oferă bani cu ocazia manifestării, oamenii nu percep că ar oferi banii bisericii. „Ei fac un schimb informal cu Divinitatea pe care n-o pot vedea. Ei răsplătesc serviciile Divinităţii“, comentează analistul român.

Nu este singurul care vede elementul „comercial” din umbra pelerinajelor. Într-o analizăHistoria, sociologul Dan Dungaciu constată că pelerinul vrea de regulă răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică e exasperantă prin lentoare. În consecință, „el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut.”

Chiar este necesar chinul?

La această întrebare, pelerinii ar răspunde afirmativ. Aproape fără excepție. Însă cât de intens ar trebui să fie chinul pentru ca Dumnezeu să Se lase convins? În subsidiarul pelerinajului rămâne această întrebare, al cărui răspuns nu sociologia trebuie să îl ofere. Răspunsul se află în Biblie. Printr-unul dintre profeții Vechiului Testament, Însuși Dumnezeu pare să Își exprime surprinderea față de cei care aleg să „își chinuie sufletul o zi”. Nu prin această procedură poate fi îmbogățită viața spirituală. Iar Dumnezeu nu va fi învins și nici convins.

Răspunsul lui Dumnezeu oferit lui Isaia ar trebui să constituie un ecou și pentru cei care au identificat forme mult mai complicate de exprimare a spiritualității. „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost” sunt soluțiile divine. Nu doar închinare, ci transformare, aceasta pare să fie miza mesajului lui Dumnezeu. Restul sunt experimente umane.

http://semneletimpului.ro/