În fața celor mai dificile dintre condiționările cu care ne întâmpină viața, atitudinea va face întotdeauna diferența dintre o viață de resemnare și una împlinită. Iar în unele situații, va conduce la realizări aparent imposibile. Cum ar fi escaladarea Everestului de către un alpinist orb.
În cazul lui Erik Weihenmayer, atitudinea a contribuit la redefinirea a ce înseamnă să fii orb și a deschis noi perspective pentru milioane de oameni din întreaga lume. Erik și-a pierdut vederea la 13 ani, din cauza unei boli degenerative, și deși își trăise copilăria conștient că va orbi, mărturisește că i-a fost foarte greu să își accepte neputințele și să îi lase pe cei din jurul lui să îl ajute.
I-a fost greu lui Erik să nu mai poată juca baseball și baschet, dar lipsa aceasta l-a făcut să citească (în Braille desigur) mai mult, și astfel a descoperit istoria vieților unor exploratori, precum Edmund Hillary, care i-au aprins imaginația și dorința de aventură.
La 16 ani, Erik a început să participe la cursuri de alpinism pentru nevăzători. Părea o nebunie la început, dar a descoperit cu surprindere că nu îi era imposibil. După ce, la scurt timp, mama lui Erik a încetat din viață, pentru a-i ajuta să treacă mai ușor peste moment, tatăl i-a scos pe cei trei fii ai săi tot mai des în expediții montane. Erik își amintește cum privea fiecare reușită și obstacol depășit ca pe un semn de recunoștință față de ea, chiar dacă nu mai era lângă el să îl vadă.
Treptat, muntele a devenit o parte importantă din viața lui, deși nu îi era ușor să găsească oameni dispuși să-l accepte în expediția lor. Cei cu care a urcat pe creste din Peru, Pakistan, Indonezia sau Tanzania au văzut însă forța, abilitățile și determinarea lui. Unul dintre aceștia, Pasquale Scaturo, i-a propus lui Erik să încerce Everestul.
Deși era visul lui de pe vremea când citea despre Edmund Hillary, ascensiunea pe Everest părea sinucidere sigură. Sute de oameni muriseră deja în avalanșe, prăbușiți în crevașe sau sufocați de presiunea de pe creastă. Ce șanse avea el, un orb? A decis totuși să încerce, încurajat și de cei 50.000 de membri ai Federației Naționale pentru Nevăzători, care au organizat licitații și târguri pentru a finanța expediția lui.
Erik povestește în filmul realizat în timpul expediției lui, Farther than the eye can see, cum se lovea foarte des de întrebarea: „Dacă oricum nu vezi muntele, atunci de ce vrei să urci?” Dar Erik înțelesese că vederea nu este totul: „De exemplu, simt vântul prin păr și pe fața mea. Simt soarele, strălucirea, fulgii de zăpadă care mi se lovesc de față, aud păsările, dar și munții care mă înconjoară, le aud ecoul și măreția. Mă bucur de o mare parte din peisaj, chiar dacă nu vizual”, povestește el.
Pe 25 mai 2001, la 33 de ani, Erik a devenit singura persoană nevăzătoare care a atins vârful Everest. Acolo, cu ochii în lacrimi, și-a amintit că în urmă cu 20 de ani abia putea ajunge până la toaletă. Dar drumul parcurs de acolo până pe Everest a meritat tot efortul. Și nu doar pentru el, ci și pentru milioanele de oameni, cu dizabilități sau fără, care continuă să fie inspirați de succesul lui.
http://semneletimpului.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu