Canionul Carstic Băniţa (Hunedoara)

Comorile pământului

Peştera Bolii şi Canionul Carstic Băniţa

Legendele din zona Ţării Haţegului vorbesc despre bogăţii ascunse în „mărunatiele” pământului. La sfârşit de săptămână, împreună cu trei prieteni, toţi pasionaţi ai artei fotografice, am plecat pentru a găsi aceste bogăţii ale naturii. Nu am căutat comorile dacice despre care vorbesc legendele locului, o zonă plină de gropi, grote şi peşteri încă nedescoperite, ci frumuseţea şi splendoarea pe care ne-o oferă lumea înconjurătoare.

Ne-am îndreptat spre un loc greu accesibil celor care sunt obişnuiţi cu asfalt până la destinaţie. Am ajuns în spaţiul în care Ţara Haţegului se termină, lăsând loc versanţilor muntoşi din calcar ai Văii Jiului şi pe care apa, începând din jurasic, i-a săpat cu meticulozitate formând un fenomen carstic foarte puţin cunoscut în România. Canionul Carstic de la Băniţa l-am descoperit datorită prietenilor mei de la „Discover Transylvania”. Potrivit spuselor lor, acest canion nu a fost documentat fotografic până acum. Asta, datorită faptului că nu este locul potrivit pentru a te plimba în pantofi, ca pe faleză. La sfârşitul scurtei expediţii, datorită faptului că această „arhitectură de piatră” este realizată de apă, bocancii au trebuit agaţaţi în cui pentru a se usca.

Nu am avut la dispoziţie decât o singură zi, aşa că am depins în totalitate de lumina şi condiţiile meteo care ni se ofereau. Zona în care am ajuns este plină de vegetaţie, din dorinţa naturii, parcă, de a ascunde ochiului această minunăţie pe care a creat-o natura. Pe malul părâului am pătruns în culoarul săpat de apă, în „cetatea” cu cu pereţi verticali din granit. Soarele strălucitor se combina cu umbra din interiorul canionului făcând, de multe ori, dificile expunerile. Ceea ce am văzut, nu poate fi exprimat în cuvinte. O parte din ceea ce am realizat vă prezentam dumneavoastră, celor care urmăriţi articolele de pe artavizuala21.

Peştera Bolii, aflată tot în această zonă, este parte a rezervaţiei Parcului Natural Gradiştea Muncelului, intrarea realizându-se printr-o arcadă care are înălţimea de 46 de metri. Peştera este situată la 6 km nord de oraşul Petroşani, pe drumul ce leagă Ţara Haţegului de Valea Jiului, în locul unde se întâlnesc Munţii Retezat cu cei ai Sebeşului. Peştera a fost săpată de Pârâul Jupâneasa, care, apoi, se pierde în interiorul muntelui de calcar. Pe o lungime de 466 de metri galeria coboară aproximativ 3 metri, fiind accesibilă publicului. La ieşirea din peşteră pârâul poartă numele de Galbina.

O legendă din anii ’80 relatează faptul că peştera a devenit loc de pelerinaj după ce Sfânta Maria s-a arătat participanţilor la o sărbătoare a minerilor. O altă legendă spune că o fată frumosă şi bogată, pe nume Jupâneasa, nu-şi găsea perechea. Văzând-o tristă, Maria a transformat-o într-un pârâu cristalin care curge în căutarea iubitului.

Despre legendele care au animat minţile aventurierilor în căutarea tezaurului dacic ascuns aici, cu năluci şi labirinturi tainice, nu o să vorbesc pentru că au făcut subiectul diverselor publicaţii mai mult sau mai puţin credibile. Cu siguranţă, însă, legendele ascund, de multe ori, un „sâmbure” de adevăr. Locul a fost folosit de partizani pentru a se ascunde de autorităţi şi în timpul Războiului peştera a fost folosită ca depozit de muniţie. Impresionaţi de frumuseţea şi misterul pe care îl inspiră Peştera Bolii, regizorul filmului „Legenda Nibelungilor” a ales să filmeze câteva scene în Peştera Bolii şi la Castelul Corvinilor din Hunedoara.

Nu vă pot spune mai multe date despre Canionul Carstic de la Băniţa şi peştera Bolii pentru că nu am cunoştinţele necesare în vederea unei analize ştiinţifice. Vă pot prezenta, prin intermediul imaginilor realizate, un fragment din ceea ce am surprins prin vizorul aparatului de fotografiat, „sculpturi” şi structuri naturale realizate de apă, vânt şi ghiaţă, rezultat al eroziunii exercitate timp de milioane de ani asupra rocilor din munte.

Cu toate că punctele de staţie sunt limitate în lipsa unui minim echipament de căţărare, apelând la toate cunoştinţele tehnice, bucurându-ne de tot ce descopeream la fiecare pas, agăţând trepiedele între pietre, ne-am pus în practică propriile metode de lucru. Culoarul strâmt al canionului părea, dintr-o dată, extrem de populat. În final, cu toţii am admirat forţa naturii, care ar face invidios orice sculptor ce ar dori să-şi măsoare cunoştinţele încercând să o imite. (Grigore Roibu)
Participanţi: Petrişor Crăciunoiu, Ştefan-Daniel Bocşe, Cătălin Redinciuc şi Grigore Roibu.Foto: Discover Transylvania

http://artavizuala21.wordpress.com