În intenţia lui Dumnezeu, căsătoria apare ca temelie a vieţii de familie. Planul divin al convieţuirii dintre un bărbat şi o femeie este de o simplitate profundă, iar redescoperirea şi trăirea lui, fără modificări sau adaptări, sunt de importanţă vitală pentru supravieţuirea familiei zilelor noastre.
Concepţia despre familie suferă o dramatică modificare în zilele noastre. Jurnalistul şi istoricul Jean Sévillia surprindea, cu deosebită acuitate, această tendinţă la nivelul societăţii franceze: „În primăvara lui 2007, francezii şi-au ales preşedintele. Pentru prima oară în istoria ţării, unul dintre candidaţii care putea deveni şeful statului era o mamă necăsătorită. Acest detaliu n-a deranjat pe nimeni; este o simplă reflectare a societăţii. Până în anii '60, divorţurile erau rare, iar concubinajul era izolat; de la catolici la comunişti, toţi francezii se căsătoreau la primărie şi majoritatea, şi la biserică. La Elysée, doamna de Gaulle nu accepta să primească divorţaţi la masă. Ales la începutul anilor '80, Mitterrand ducea o viaţă dublă, dar păstra aparenţele, ca să nu şocheze. Astăzi, aparenţele, nu mai au nicio valoare: căsătoria nu mai este o regulă"[1] . Concluzia cade ca un verdict sumbru: „În treizeci de ani, modelul odinioară predominant - cuplul căsătorit, cu copii născuţi în timpul căsătoriei - s-a destrămat".
Familia de astăzi este supusă unui asediu covârşitor. Divorţul, adulterul, criza rolurilor, aglomeraţia, presiunile financiare, preocupările extrafamiliale, lipsa timpului petrecut împreună aduc viaţa familiei la marginea colapsului. „După toate aparenţele, trăim într-o eră importantă şi incertă, iar instituţia familiei se află, cu siguranţă, într-o stare de incertitudine. Dacă 50 până la 70 de procente dintre automobilele produse de Ford sau General Motors s-ar defecta în prima parte a existenţei lor, atunci ar trebui luate măsuri drastice"[2] .
De ce o abordare biblică?
Care este planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie? Cultura noastră păstrează un grad considerabil de confuzie cu privire la acest domeniu. Mai grav este că, într-un context global în care instituţia familiei îşi pierde din popularitate, sunt tot mai multe voci care afirmă că această tendinţă nu reprezintă nici măcar un motiv de îngrijorare. Cu alte cuvinte, asistăm deopotrivă la un declin al familiei şi al valorilor. Unica speranţă pertinentă pentru salvarea celei mai profunde dintre relaţiile umane este întoarcerea la principiile biblice necesare reconstruirii fundamentului originar al familiei.
Apelarea Bibliei ca autoritate finală, inclusiv în domeniul familiei, se bazează pe ineranţa şi valoarea ei transculturală. Terapiile falimentare aplicate relaţiilor maritale aflate în derivă au la bază o etică a împlinirii nevoilor individuale, care este esenţial egoistă. Etica relativistă a postmodernismului favorizează inversarea priorităţilor. Biblia promovează însă principiul infailibil al împlinirii personale prin renunţare la sine şi sacrificiu pentru binele celuilalt. Aparent paradoxal şi considerat evident inacceptabil, modelul biblic al împlinirii individuale sau colective este în coliziune frontală cu tezele umanismului egocentric.
Arhitectul divin dezvăluie paradigma împlinirii familiale în primele două capitole ale Genezei. Cultura postmodernă se află într-o imperioasă necesitate de a redescoperi şi reafirma tiparul original pentru celula de bază a societăţii umane. De o simplitate profundă, acest model nu are nevoie de ajustări sau îmbunătăţiri: trebuie doar trăit! Psihologul Larry Crabb consideră că „în faţa dificultăţilor maritale, întrebarea care se pune nu este: ‘Ce ar putea îmbunătăţi căsătoria mea?‘, ci mai degrabă: ‘Ce-mi spune Biblia să fac? ‘. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă prioritate faţă de tot ce gândesc eu că ar împlini cel mai bine nevoile mele"
Tendința de sacrificare a familiei în interesul bisericii reprezintă una dintre dilemele care persistă în discursul teologic și care poate afecta armonia vieții de cămin. Într-un articol scris pentru Christianity Today, un grup de pastori sesizează că este ceva în neregulă cu termenii în care este formulată această problemă.
De-a lungul vieţii, ne îndrăgostim cu adevărat doar de patru persoane, sugerează un studiu citat de publicaţia 
Mai întâi, Rebekah spune că a te despărţi de cineva nu este un lucru rău în sine. În fapt, nicio relaţie un poate fi un eşec, deoarece aceasta este o oportunitate de învăţare. În primul rând, învăţăm care sunt priorităţile într-o relaţie şi care sunt aspectele prea importante pentru a fi neglijate. În al doilea rând, învăţăm că este greşit să ignorăm problemele sau sursele de incompatibilitate doar de teama de a nu rămâne singuri.